Modestia lui Norbert

           Sfântul Norbert era un călugăr foarte modest şi umbla adesea cu haine vechi, aproape zdrenţe. Tot ce căpăta din cerşit dădea altora, care erau mai săraci ca el.

           La un moment dat, datorită virtuţilor sale, a fost ales episcop de Magdeburg. Când s-a dus ca să ia în primire postul de episcop din palatul din Magdeburg, portarul, crezând că este un cerşetor, l-a luat de guler şi l-a aruncat afară, în stradă printre ceilalţi cerşetori. Cei care îl însoţeau, i-au sărit imediat în ajutor.

           Când portarul şi-a dat seama că cel îmbrăcat în zdrenţe, şi pe care el l-a alungat, a luat-o la fugă de frică sau de ruşine. Dar episcopul Norbert l-a oprit şi i-a zis:

 - Tu cred că eşti singurul care mă cunoşti şi ştii cât preţuiesc. Cu siguranţă, ceilalţi nu mă cunosc şi de aceea mă silesc să intru în acest palat...

Întrebare la judecată

În anul 1976 o fetiţă, cu numele Lisa, din statul Massachusetts – USA, a scris o scrisoare câtorva persoane, printre acestea şi episcopului de Providence (Rhode Island), Kenneth Anthony Angell, şi unui deţinut, care a fost condamnat la moarte. În fiecare scrisoare fata a cerut să i se răspundă la întrebarea: “Care va fi prima întrebare a dumneavoastră, atunci când, după moarte, vă veţi afla înaintea lui Dumnezeu?”

Micuţa Lisa a primit răspunsul de la toţi cei întrebaţi. Condamnatul la moarte a dat un răspuns scurt: “Atunci când ne vom întâlni cu Dumnezeu, eu cred că orice întrebare va fi în zadar”. Bineînţeles că aşa este. El a omorât o persoană nevinovată, şi a fost condamnat la moarte, iar în ziua stabilită se va afla în faţa lui Dumnezeu. El, asasinul, nu va adresa vreo întrebare atotștiutorului Dumnezeu, căci dreptul Dumnezeu îl va întreba pe el, de ce l-a omorât pe omul nevinovat.

Episcopul i-a scris fetiţei un răspuns înţelept: „Dragă Lisa, aflându-mă înaintea lui Dumnezeu la judecată, îl voi întreba: «Doamne preaîndurător, oare am folosit bine darurile şi harurile pe care mi le-ai oferit în cursul vieţii mele pământeşti? »”

Două inimi

Iată o povestire scrisă de Ursula Schnidrig:

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era, cu adevărat, perfectă. Nu era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată. Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis:

 - Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa frumoasă ca a mea!

Biblia în lagăr

În lagărele de concentrare din Moravia – scrie deţinutul politic Andrej Siniavskij – Sfânta Scriptură era interzisă. Şi totuşi, ea circulă în copii scrise la mână. La fiecare percheziţie sunt confiscate foiţe, dar curând reapar şi se difuzează în zonă. La apus şi la răsărit pot fi văzute, în spatele clădirii băilor, persoane în genunchi… Dacă trece un gardian, acesta îi alungă, dar, imediat ce dispare, vezi din nou pe câte unul în picioare absorbit în rugăciune.

Nu cu mult timp după sosirea mea în lagăr, spre seară, la o oră înainte de stingere, s-a apropiat de mine cineva care m-a întrebat cu grijă dacă aş vrea să ascult Apocalipsul. M-a condus într-un loc unde era mai uşor de evitat gardienii. Acolo, în penumbra vizuinii asemănătoare unei peşteri, se adunaseră deja şi se pitiseră prin colțuri, ghemuiţi pe călcâie, câțiva oameni, şi așteptam ca să scoată cineva de sub haină cartea sau mâna de foi. Dar greşeam.

În lumina roşiatică a peşterii, un om s-a ridicat şi a început să recite din memorie, cuvânt cu cuvânt, Apocalipsul. Apoi fochistul, bătrânul ţăran care aici era stâlpul casei, a spus: “Iar acum continuă tu, Fjodor”! Apoi s-a sărit o parte a textului, pentru că cel care ştia continuarea era la muncă în tura de noapte. “Ei, îl vom asculta altă dată”, a spus fochistul şi i-a dat cuvântul lui Pjotr. În acest punct mi-am dat seama că acei deţinuţi, toţi simpli ţărani care aveau de făcut pedepse de zece, cincisprezece, douăzeci de ani în lagăr, şi-au împărţit toţi principalele texte din Sfânta Scriptură, le memoraseră şi, întâlnindu-se în secret din când în când, le repetau pentru toţi.

Glasul conştiinţei

Un misionar povestește cum, într-o zi, a venit la el un  păgân. Acesta trăise doar în sălbăticie, şi nu ştia nimic despre iubirea creştină. Fiind mort de foame, a îndrăznit să vină la misionar ca să ceară un pumn de făină. Misionarul i-a dat. Când păgânul a ajuns acasă a găsit în făină o monedă de argint.

A doua zi s-a întors la misionar şi i-a spus:

 - După ce am găsit, în făina pe care mi-ai dat-o, această monedă preţioasă, mi-am dat seama că în mine sunt doi oameni: unul bun şi unul rău. Aceştia s-au certat întrei ei toată noaptea şi nu m-am putut odihni chiar deloc. Omul rău din mine spunea: „Misionarul ţi-a dat tot ce era în vasul cu făină şi aşa că nu trebuie să-i înapoiezi moneda. Poţi să mergi să-şi cumperi ceva de băut.” Alt om din mine spunea: „Du înapoi moneda, deoarece tu ai cerut doar făină.” Ca să fac pace între ei, am venit să-ţi înapoiez moneda...

           Putem concluziona: chiar şi în cei mai răi oameni, nu se poate să nu fie ceva bun.

Fate bene fratelli

În cartea despre viața Sfântului Ioan al lui Dumnezeu (1495 -1550), un sfânt spaniol de origine portugheză,  este descrisă o emoționantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare.

Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfântul Ioan a văzut, pe picioarele acestui om rănit, răni adânci de piroane, care, în mod neașteptat, au început să strălucească cu o lumină ca de cristal şi cu o aureolă cerească. Uimit de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului Cristos, în gloria cerească şi a auzit aceste cuvinte de laudă: «Într-adevăr, eu sunt acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

Sfântul Ioan al lui Dumnezeu a înființat o congregație numită „Fate bene fratelli”. Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al spitalelor şi al celor care lucrează pentru redarea sănătății celor bolnavi.

Aproape de Dumnezeu

În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.

Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toata inima. Dar ce putea să-i spună?