Stareţul unei mănăstiri
l-a întrebat într-o seară pe un călugăr: „Ce ai lucrat azi?”. „O, părinte, am
lucrat atât de mult şi mai încă atâtea de făcut. Cred că doar cu ajutorul lui
Dumnezeu voi isprăvi vreodată: trebuie să îmblânzesc doi şoimi, să conduc doi
cerbi, să stăpânesc ulii, să răpun un vierme, că mă lupt cu un urs şi să
îngrijesc un bolnav.” Ce vrei să spui, că doar în mănăstire nu avem asemenea
jivine”. „Totuşi, părinte, şoimii sunt ochii mei, şi nu reuşesc să-i
îmblânzesc: mereu privesc acolo unde n-ar trebui şi iar cad în ispită. Cerbii
sunt picioarele mele: trebuie să le conduc eu pe ele şi nu ele să mă conducă
spre păcat. Ulii sunt mâinile mele, pe care trebuie să le pun mereu la treabă,
ca să nu cad în trândăvie. Viermele este limba mea, şi este cel mai greu lucru
care mă străduiesc să-l fac, pentru ca să nu greşesc prin vorbe. Ursul este
inima mea, cu care mă lupt mereu, ca să nu mi se umple de cele lumeşti şi
netrebuincioase. Bolnavul este tot trupul meu şi de el trebuie să am grijă
neîncetat ca să nu slujească păcatului, iar putregaiul instinctelor să nu-mi
atace sufletul.”
