Preşedintele zilnic la Liturghie

Gabriel Garcia Moreno (1821 – 1875) a fost timp de două mandate președintele Ecuadorului. Acest președinte,  foarte bun creştin, se scula zilnic la ora 5.00 dimineață şi participa la Sfânta Liturghie. Ajuns la biserică, el pregătea şi aranja toate cele necesare pentru celebrare.

A fost ucis în timp ce ieșea din catedrala din Quito, împușcat de o grupare masonică. Ultimele sale cuvinte au fost „Dumnezeu nu moare niciodată!”

           În buzunarul hainei sale i s-au găsit o carte de rugăciuni şi cartea Imitaţiunea lui Cristos. Pe ultima pagină a cărţii de rugăciuni era următoarea notă, scrisă cu mâna proprie: „Mă angajez să particip în fiecare zi la Sfânta liturghie”.

           La moartea sa, Papa Pius al IX-lea a declarat: „a murit o victimă a credinţei şi a carităţii creștine”.

Rozariul din praful drumului (II)

         Câţiva ani mai târziu, Dumnezeu a voit ca tânărul preot să activeze într-un spital. Într-o zi a fost adus aici un biet bolnav care striga din răsputeri: „Să nu-mi vorbiţi nicicum despre religie, pentru că eu sunt un necredincios şi nu mai cred în nimic. Totuşi preotul s-a apropiat de el cu bunătate, i-a vorbit cu multă blândeţe. Bolnavul l-a respins, dar preotul a rămas lângă el. Şi i-a spus: 

 - Ei bine, prietene, aş vrea să recităm împreună un rozariu pentru tine.

 - Să nu-mi vorbiți de rozariu, spune răspicat bolnavul.

 - Dar această rugăciune nu poate să-ţi facă decât bine.

 - Dimpotrivă, părinte. Rozariul este cauza nefericirii mele.

 - Vai, prietene, ce vrei să spui prin asta?

Rozariul din praful drumului (I)

Un student, care în copilărie se ruga, dar acum îşi pierduse din fervoarea de altădată,  a găsit, pe marginea unui drum, un rozariu. Primul gând a fost să treacă nepăsător mai departe. Însă iubirea sa către Maica Domnului s-a reaprins. L-a ridicat de jos, l-a curățat puțin şi şi-a zis: „Nu ştiu cui să-i înapoiez acest rozariu. Mă voi duce şi îl voi oferi Maicii Domnului, pentru că ştiu că toate rozariile au rolul de a o cinsti. Îl voi pune pe altarul său din prima biserică pe care o voi întâlni.”

A intrat, așadar, în prima biserică ce i-a ieșit în cale şi s-a îndreptat direct către altarul Sfintei Fecioare. Se pare că Maria tocmai îl aștepta pe acest fiu pentru a-i inspira ceva. Tânărul are o inspirație de moment: „Recită, totuși, un rozariu înainte de a-l depune pe altar.”

Soţia lui Dumnezeu

Un băiețaș sărac, zgribulit de frig, stătea în faţa unei vitrine la un magazin de încălțăminte. Papucii lui erau rupți şi scofâlciți, şi îi tare era frig la picioare. Se uita lung la bocănceii din vitrină şi tare şi i-ar fi dorit. Pe lângă el trece o doamnă, care îl observă. Se uită lung la el, i se face milă de copil şi îl întreabă: 

 - Dar ce faci tu aici, băiețaș?

 - Mă uit la aceste încălțări frumoase şi mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să am şi eu asemenea pantofi.

           Femeia l-a luat pe copil de mână şi a intrat cu el în magazin. Apoi a intrat cu el într-o cameră alăturată, l-a spălat şi i-a cumpărat mai multe perechi de ciorapi noi. După aceea i-a cerut vânzătorului să-i dea copilului cei mai frumoşi pantofiori. Femeia a plătit pantofii, i-a pus într-o sacoşă ceilalţi ciorapi şi au ieşit amândoi din magazin. Când să se despartă, copilul, plin de fericire dar şi de nedumerire, a întrebat:

 - Doamnă, spuneţi-mi: dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Rugăciunea femeii budiste

Părintele Angelo Tin este preot în Dieceza de Pekhon din Myanmar. Cu ocazia primiţiei sale, când a celebrat prima liturghie în satul său natal, el a mulțumit unei femei budiste, doamnei Daw-Sin. Şi povestește el pentru ce a ținut să-i mulțumească într-un mod special: „În anii de studenție, fiind sărac şi nu aveam cu ce să-mi plătesc studiile, am lucrat în cafeneaua ei. Această doamnă, când a auzit ce vreau eu să devin, m-a ajutat ca o adevărată mamă. M-a susținut şi financiar, dar, mai mult decât atât, ea se ruga zilnic la templul ei budist ca eu să-mi ating ținta, idealul vieții: preoția.  Poate cel mai mult m-a uimit modul ei de a vedea şi de a gândi rugăciunea: <Rugăciunile noastre sunt diferite, mi-a zis ea într-o zi, dar sunt sigură că ele se întâlnesc şi sunt unite înaintea Domnului>.

Un sfat bun

Era în timpul Primului Război Mondial, într-un spital de campanie din Germania. Paturile bolnavilor erau înghesuite unul în altul. La un moment dat a venit un preot pentru a-i spovedi şi împărtăși.

           Un bolnav, destul de grav rănit, nici nu voia să audă de așa ceva, cu toate că preotul îi îndemna cu cele mai dulci şi mai mângâietoare cuvinte. Trist, preotul a plecat.

           Rănitul de alături, un om credincios, după ce preotul a plecat, i-a spus celui încăpățânat:

 - Camarade mă doare atitudinea ta şi, crede-mă, nu e spre binele tău ceea ce faci. Mai prudent ar fi pentru tine să accepţi să vină preotul şi la tine. Cine ştie dacă mai prinzi dimineața de mâine?  Fii om cuminte şi credincios şi lasă să vină preotul. El îţi vrea supremul bine: mântuirea veșnică a sufletului tău.

           Încetul cu încetul, inima bolnavului s-a înmuiat şi a cerut să fie chemat preotul. După câteva ceasuri a şi murit. Însă cel care l-a determinat să cheme preotul şi să se spovedească, după mulţi ani spunea cu bucurie: „Am salvat un suflet.”

Sticla mea cu apă

Se spune că într-o localitate săracă din China, locuitorii pregăteau o sărbătoare, o nuntă. Şi fiindcă mirii erau săraci, s-a hotărât ca fiecare nuntaș să aducă cu sine o sticlă de vin ce urma să fie turnată într-un butoi mare, la intrare în sala nunții. Când a sosit momentul festiv servitorul a turnat tuturor în pahare pentru a ciocni în cinstea tinerilor căsătoriți, dar, spre uimirea lor, au observat că vinul nu era decât apă chioară. Toți s-au rușinat, căci fiecare gândise în sinea lui: „A, o sticlă de apă, pe care o voi turna eu în butoi, nu se va cunoaște pe lângă toate celelalte cantități de vin. Nimeni nu va observa acest lucru”. Din nefericire, însă, cu toții gândiseră la fel și astfel au compromis nunta.

Cam așa este şi cu lipsa de responsabilitate: Lasă că poate face altul!