Triherusa

Sf. Ioan Damascenul (676 – 749), mare teolog şi episcop al Orientului, supranumit şi „Sfântul Toma al Orientului”, s-a născut într-o familie creştină în Siria, la Damasc (de unde i-a rămas şi numele Damascenul sau Damaschinul).

La un moment dat el ajunge sfetnic al împăratului Leon al III-lea Isauricul. Acest împărat porneşte o luptă iconoclastă, adică s-a declarat duşman înverşunat al icoanelor. Sfântul Ioan Damascenul, prin scrierile şi predicile sale, devine un mare apărător al Maicii Domnului şi al icoanelor, mustrându-i pe cei care adoptau iconoclasmul. Auzind despre aceasta, împăratul eretic l-a acuzat de calomnie şi a dat ordin ca Sfântului Ioan Damascenul să i se taie mâna dreaptă, lucru care s-a şi întâmplat.

Inima lui Isus salvează

Bruno Cornacchiola (foto stânga) (1913-2001), după ce s-a căsătorit, a participat la războiul civil spaniol ca voluntar din partea republicanilor. Aici a devenit protestant, la insistenţa unui militar german luteran, ba mai mult, un fanatic anticatolic. La 12 aprilie 1947 era, împreună cu cei trei copii ai săi, în Roma, în locul numit Tre Fontane (numit aşa deoarece, conform tradiţiei, capul Sfântului Paul, după decapitare, a săltat de trei ori, făcând astfel să apară trei izvoare).

După cum povesteşte însuşi Cornacchiola, tocmai se pregătea să ţină o conferinţă în care ataca  fecioria Mariei, Neprihănita Zămislire şi Înălţarea Mariei la cer. La un moment dat, fiul cel mai mic, 

Scrisoarea Sfântului Anton

Era în anul 1729. Un bărbat din Spania (Oviedo), Antonio Dante, a plecat la Lima, în Peru, din motive de lucru. Trecuseră mai multe luni, însă soţia nu mai primise nici o scrisoare, nici un semn de la soţul ei, deşi ea îi scrisese foarte multe. Foarte necăjită că nu primeşte nici un semn, s-a gândit că la Sfântul Anton îi va fi ultima salvare, pentru că se ştie că el adesea este şi cel care are grijă de corespondenţă.

            Aşa se face că într-o zi a scris o lungă scrisoare şi în data de 22 iulie 1729 a pus-o în mâna statuii Sfântului Anton din biserica Sf. Francisc din Oviedo (foto), rostind din inimă următoare rugăciune:

Ajutorul Sfântului Anton

Era în data de 15 mai 1894. O doamnă călătorea cu trenul, împreună cu alţi călători. Deja trecuseră patru ore de drum, când doamna şi-a dat seama că a pierdut biletul de călătorie. Ajutată de tovarăşii de drum, a căutat în orice colţişor al compartimentului, dar în zadar, biletul era de negăsit.

Femeia, fiind foarte evlavioasă, a început să fredoneze o cântare către Sfântul Anton de Padova: „Sfinte Antoane, găseşte-l tu!” În compartiment mulţi au început să zâmbească dispreţuitor, iar un om necredincios chiar şi-a permis să adauge:

Sfântul Ioan şi potârnichea

Se povesteşte despre Sfântul evanghelist Ioan că, pe când era la Efes, avea o potârniche domesticită şi deseori se juca cu ea. Într-o zi a venit la el un vânător, ca să-i ceară un sfat, şi mare i-a fost mirarea că acest om şi apostol renumit se plimba şi lăsa potârnichea să-i sară de pe un umăr pe altul şi chiar pe cap. L-a întrebat pe Sfântul Ioan:

 - Cum e posibil să-ţi pierzi timpul cu jocul aceste curioase păsări. Nu ai ceva mai important de făcut?

            Şi, cum vizitatorul avea arcul în umăr şi săgeţile în tolbă, apostolul l-a întrebat:

 - Dar tu de ce nu ţii mereu arcul întins şi săgeata în el?

 - Pentru că arcul, mereu întins, se slăbeşte şi nu mai aruncă cu suficientă putere săgeata, i-a răspuns vânătorul.

 - La fel, i-a zis Sfântul Ioan, dacă şi eu aş rămâne mereu concentrat numai în cele mai importante probleme, nu aş mai fi capabil să judec lucrurile cum trebuie. Mintea, şi nu numai ea, are trebuinţă de relaxare şi de destindere. Destinderea nu numai că este permisă, dar chiar necesară.

Bătrânica suspectă

O bătrânică mergea, cu mare greutate, prin parcul din oraş. Drumul ei trecea tocmai pe lângă un teren de joacă pentru copii. Erau mulţi copii care se jucau acolo. Pentru că era nisip pe jos, majoritatea dintre ei erau  desculţi. În apropiere, un educator stătea şi îi supraveghea.

            Bătrâna se uita la jocul copiilor, dar, deodată, se aplecă, luă ceva de jos şi ascunse obiectul în şorţul ei. Supraveghetorul a observat gestul bătrânei şi, imediat, se apropie de ea şi o întrebă:

 - Ce aţi ascuns în şorţul dumneavoastră?

Trandafirul lui Rilke

Renumitul poet german Reiner Maria Rilke şi-a petrecut câţiva ani ai studenţiei la Paris. Pentru a ajunge la universitate, străbătea zilnic, în compania unei prietene franceze, o stradă foarte aglomerată. Într-un colţ al acestei străzi stătea permanent o cerşetoare. Ea şedea mereu în acelaşi loc, nemişcată ca o statuie, cu mâna întinsă şi cu ochii plecaţi în pământ. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce prietena lui îi dădea adesea câţiva bănuţi.

Într-o zi prietena sa  l-a întrebat pe Rilke:

 - De ce nu-i dai nimic acestei sărmane femei?

 - Trebuie să-i dăm ceva pentru inimă, nu să-i punem în mâini, răspunse poetul.

           A doua zi, Rilke a venit cu un trandafir înflorit. L-a pus în mâna cerşetoarei şi a dat să plece. Atunci s-a petrecut ceva neaşteptat: cerşetoarea şi-a ridicat ochii, l-a privit pe poet, s-a ridicat de la pământ, a prins mâna poetului şi i-a sărutat-o. Apoi a plecat strângând trandafirul la piept. O săptămână întreagă nu a mai văzut-o nimeni. După opt zile, femeia era din nou aşezată la locul ei obişnuit, tăcută şi nemişcată, ca totdeauna.

 - Din ce-o fi trăit ea în toate aceste zile. în care nu a primit nimic? – l-a întrebat tânăra pe Rilke.

 -  Din trandafir, i-a răspuns poetul.