Aripi de înger

Un om credincios, din fosta URSS, a fost aruncat în închisoare pe timpul crudului Stalin şi deportat în Siberia pentru a munci într-o mină. Aici a avut un accident, în urma căruia a rămas cu un mare gheb în spate. A fost, mai apoi, eliberat şi s-a întors în satul său. Era îmbătrânit şi diform, iar copiii ştrengari se distrau pe seama ghebului sărmanului om. El, chiar dacă nu se supăra pe glumele lor, totuşi nici bine nu se simţea când îl porecleau „cocoşatul”. Într-o zi, un copil mai aparte, l-a întrebat:

 - Unchiule, ce porţi în spate?

Bătrânul, crezând că un alt ştrengar va face o glumă proastă pe seama lui, i-a răspuns cu sinceritate:

 - Un gheb, fiule.

 - Nu, zise copilul, nu ai un gheb. Eu ştiu ce ai pentru că mi-a spus mămica: ai o cutie în care sunt ascunse două aripi de înger. Când această cutie se va deschide, aripile se vor desface şi dumneata vei putea zbura la cer cu ele.

            Auzind aceasta, bătrânul a început să lăcrimeze. Niciodată nu s-a gândit că o pocitanie de gheb îi poate aduce atâta bucurie.

Sfântul Cristofor

După ce Sfântul Cristofor a fost convertit de un pustnic, acesta a început să-l înveţe ce trebuie să facă pentru Cristos.

 - Ar trebui să ţii posturi grele şi lungi.

 - Asta nu cred că o voi putea face, a zis Cristofor.

 - Atunci va trebui să te rogi mult, a continuat pustnicul.

 - Dar nu ştiu să mă rog şi nu ştiu nici o rugăciune.

 - În acest caz, vezi că aici, în apropiere, este un râu mare şi va trebui să-i ajuţi pe călători să-l treacă.

 - Asta e posibil, cine nu o poate face?

          Şi Cristofor, mulţi ani de-a rândul, a făcut acest lucru cu iubire şi a avut mângâierea, aşa cum se poate citi în viaţa sa, ca, la un moment dat, să-l treacă pe umerii săi chiar pe Isus.

         Chiar traducerea numelui înseamnă „purtător de Cristos”. A murit martir în anul 250.

Bucuria în suferinţă

         

Tânăra Chiara Badano (1971-1990), recent beatificată, a experimentat cum durerea poate să fie transfigurată de iubire şi să fie în mod misterios locuită de bucurie. La vârsta de 18 ani, într-un moment în care cancerul o făcea să sufere în mod deosebit, Chiara l-a rugat pe Duhul Sfânt, mijlocind pentru tinerii din Mişcarea sa.

În afară de propria vindecare, îi ceruse lui Dumnezeu să-i lumineze cu Duhul său Sfânt pe toţi acei tineri, să le dea înţelepciunea şi lumina: "A fost chiar un moment al lui Dumnezeu: sufeream mult din punct de vedere fizic, dar sufletul cânta" (Scrisoare către Chiara Lubich, Sassello, 20 decembrie 1989). 

          Cheia păcii sale şi a bucurie sale era încrederea completă în Domnul şi acceptarea, chiar şi a bolii, ca exprimare misterioasă a voinţei sale pentru binele său şi al tuturor. Repeta adesea: "Dacă tu vrei, Isuse, vreau şi eu".

La 11 iunie 1999 se deschide pentru ea procesul de canonizare diecezan, care se încheie în 21 august 2000. Imediat după aceea, materialul adunat în tot acest proces este trimis la Vatican unde, după recunoaşterea validităţii investigaţiei, se pregăteşte elaborarea verdictului. Cele două volume ale verdictului au fost depuse la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde se examinează asupra faptelor eroice ale virtuţilor în slujba lui Dumnezeu.

În 3 iulie 2008, papa Benedict al XVI-lea recunoaşte eroicitatea virtuţilor şi o declară venerabilă. În 19 decembrie 2009 Papa semnează decretul de aprobare al miracolului atribuit prin mijlocirea Chiarei Badante iar la  25 septembrie 2010 Prefectul Congregaţiei pentru cauzele sfinţilor, monseniorul Angelo Amato o declară sfântă.

Tatăl lui Gandhi

Mahatma Gandhi povesteşte: „Aveam 15 ani când, într-o bună zi, a comis un furt. Pentru că aveam foarte multe datorii, am furat de la tatăl meu o brăţară de aur ca să le plătesc. Dar mi-am dat seama că nu mai puteam suporta povara greşelii mele. Când mă aflam în preajma tatălui meu, nici nu reuşeam să deschid gura. Atunci m-am decis să scriu, şi am scris un bilet. Când i-am înmânat biletul, tremuram tot. Tatăl meu a citit bileţelul, a închis ochii, şi după ce l-a rupt, a spus <Ei, bine…> şi m-a îmbrăţişat. Din acel moment l-am iubit pe tatăl meu mai mult ca niciodată.

Sfinţenia

Luis de Whol, în cartea sa La luz apacible (Lumina blândă) redă un dialog interesant dintre Sfântul Toma de Aquino şi sora lui, Marotta:
            La un moment dat, ea spuse:
 - Trebuie să fie foarte greu să fii călugăr… sau călugăriţă.
El i-a zâmbit.
 - Crezi? Multe tinere caută să apară frumoase pe dinafara şi, încercând aceasta, renunţă la a fi frumoase pe dinăuntru. Călugăriţele, în schimb, caută să fie frumoase pe dinăuntru şi, încercând aceasta, se înfrumuseţează în toate aspectele.
Ea scutură din cap a îndoială.
 - A fi călugăriţă, deci înseamnă a căuta sfinţenia şi trebuie să ai multe virtuţi pentru a fi sfânt.
 - Este tocmai invers, Marotta, – spuse Sfântul Toma, foarte serios. A fi sfânt înseamnă să iubeşti mult. Virtuţile sunt doar consecinţa acestei iubiri.

Convertirea Sfântului Vladimir

Poveţele şi învăţăturile mamei sale, Sfânta Olga, nu l-au convins pe Vladimir să renunţe la idolatrie. Era foarte fidel şi zelos slujitor al zeilor vikingilor. Chiar de la întronarea sa a zidit, pe partea mai înaltă a oraşului, un templu dedicate zeului fulgerului, Perun, unde se aduceau chiar şi jertfe umane.

La întoarcerea dintr-o luptă victorioasă împotriva lui Jatvagues (983), Vladimir a hotărât să-i ofere zeului jertfe omeneşti. Sorţii au căzut  asupra lui Teodor şi fiul său, Ioan, care erau creştini şi aveau să devină primii martiri pe pământ rusesc. Acest sacrificiu sângeros a lăsat totuşi o impresie foarte profundă în sufletul lui Vladimir. Aşa a început el să mediteze asupra religiei şi să aibă îndoieli în privinţa religiei idolatre.

Vladimir a luat decizia de a trimite proprii săi ambasadori în diferite ţări pentru a vedea  cum este trăit creştinismul în alte zone ale lumii.

Episcopul care fura mere

Era de copil - după cum spune el însuşi - "un mic drăcuşor", un adevărat coşmar pentru părinţii săi. În loc să meargă la ore, se ocupa de "alte afaceri". Odată, tatăl său, care era poliţist, i-a surprins pe el şi pe câţiva prieteni de-ai lui furând mere în timpul în care ar fi trebuit să fie la ore.
          Iată ce povesteşte acest copil: "Când m-a văzut, de departe a strigat: Stai!
Tovarăşii mei au început să alerge care încotro, dispărând ca fulgerul. Am rămas singur, parcă lipit de pământ, fără a mai putea face vreun pas. Tatăl meu s-a apropiat, nu m-a certat nici nu mi-a tras vreo palma. Singurul lucru pe care l-a făcut a fost să mă apuce puternic de braţ şi să mă ducă până în sat, fără a spune nici măcar un cuvânt.
           Înainte de a intra în casă, m-a dus la biserică.