Fiul Sfintei Brigita

Sfânta Brigita avea un fiu care ducea o viaţă foarte puţin edificatoare. Era o adevărată nenorocire pentru mama sa. Ea îi cerea Preasfintei Fecioare, în mod constant, mântuirea acelui fiu rebel.
              Într-o zi, tânărul s-a înrolat în armată. S-a dus la război şi a fost ucis. A murit fără spovadă şi fără împărtăşanie. Sfânta, zbuciumata, plângea şi o întreba cu insistenţă pe Preasfânta Fecioara de ce l-a lăsat să moară astfel. Asta s-a întâmplat până când, într-o noapte, a avut un vis:
             A văzut cum, înaintea tronului lui Dumnezeu, sosea un grup de demoni protestând:

Şoricelul „politicos"

             Un şoricel, care tocmai se pregătea să iasă din gaura sa, a zărit o pisică stând la pândă. S-a întors în gaură şi s-a sfătuit cu un alt şoricel, să dea atacul la un sac de grâu.

 - Aş fi mers şi singur, dar nu pot renunţa la o prietenia atât de strânsă şi distinsă ca a ta.

 - Prea bine, zise şoricelul invitat, vin cu tine. Ia-o înainte!

 - Eu? Să o iau înaintea unui frate mai mare şi atât de distins? Ba, niciodată! Totdeauna după Domnia Voastră!

           Măgulit de atâtea dovezi de „preţuire”, invitatul a luat-o înainte şi, ieşind din gaură, a fost înşfăcat de pisică. Aceasta plecat de acolo pentru a-şi savura prada într-un loc mai însorit.

           Astfel, şoricelul „înţelept”, sacrificându-şi confratele, s-a putut deplasa în linişte şi fără frică la sacul cu grâu.

           Sunt şi oameni care, pentru a-şi rezolva un interes, ar fi în stare să-ţi arunce în cap un ghiveci cu flori de la etajul al cincilea şi apoi să-ţi spună: „Iată, ţi-am trimis nişte trandafiri în dar!”

Ploaia

Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din cauza asta, ridică glasul şi cârti împotriva lui Dumnezeu, zicând: „La ce mai este bună acum şi ploaia asta? Mai lasă-ne, Doamne, în pace cu ploaia!”

            Dar, cum mergea el aşa, deodată se iveşte în faţa căruţei un tâlhar, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare şi să-l jefuiască. Negustorul rămase încremenit. Hoţul a apăsat pe trăgaci, însă nimic... nici un zgomot. Din pricina ploii cartuşul şi pulberea s-au udat şi nu au mai luat foc.

            Văzând aceasta, negustorul a dat bice cailor şi, luând-o la goană, a scăpat de tâlhar. După ce a ieşit din încurcătură, s-a oprit, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: „Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce spun. Dacă nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis!”

Copilul şi soarele

Era în perioada comunismului militant în Rusia. Aşa-zişi „oameni de ştiinţă” voiau să dovedească cu argumente că Dumnezeu nu există, iar credinţa este doar rodul formaţiei şi al informaţiei pe care un copil o primeşte de la părinţi şi de la societate. Şi voiau să mai dovedească că omul este, din naştere, ateu şi devine credincios doar ulterior, prin educaţie.

Prin urmare, au luat un copil imediat după naştere şi au avut grijă ca acesta să aibă o educaţie normală, dar fără a i se spune vreodată ceva despre Dumnezeu, Biserică sau credinţă. Acest copil creştea, era foarte inteligent, făcea şcoală, dar nimeni nu avea voie să îi spună ceva despre lucruri religioase.

Deja avea vreo opt ani. Într-o dimineaţă, pe când tocmai răsărea soarele, a venit cineva să îi aducă micul dejun în camera sa. Acest copil era la fereastră, admira soarele frumos la răsărit şi exclama: „Soare, cât de minunat şi frumos eşti! Dar cât de minunat trebuie să fie cel care te-a creat pe tine!”

Experienţa a eşuat! Chiar şi un copil îl poate descoperi pe Marele Creator!

Tatăl şi fiul, preoţi

            La Congresul din 1933 pentru recrutarea chemărilor preoţeşti în Franţa, a luat parte şi colonelul Rollin, preot şi directorul Operelor Catolice din Montaubam. Fiind prezentat adunării Congresului de către Pr. Doncoeur, a fost aplaudat cu frenezie de către întreaga adunare. Ilustrul preşedinte al Congresului zise: „Rugăm pe Pr. Rollin să urce la tribună şi să povestească modul în care acum trei ani a simţit chemarea la Sfânta Preoţie”.

            Cu multă gravitate colonelul înaintează prin mulţime, purtând peste reverendă numeroasele decoraţii militare, şi urcă la tribună. Şi începu: „În timpul războiului mondial, am fost colonel de artilerie…tată a zece copii”.

Curaj de la Duhul Sfânt

Gertrud von Le Fort (1876 – 1971)  (foto) a fost fiica unui ofiţer prusacdin Westfalia. S-a născut într-o familie protestantă luterană, în Germania, şi a studiat teologia, istoria şi filozofia la Universitatea din Heidelberg şi apoi la Berlin. A fost foarte plăcut impresionată de convertirea cunoscutei călugăriţe carmelitane, Edith Stein. S-a convertit la catolicism în anul 1925.

Una dintre cărţile sale mai cunoscute este Die Letzte am Scafott (Ultima la eşafod). În această carte, Gertrud von Le Fort povesteşte moartea călugăriţelor din Compiègne, o localitatea din nordul Franţei, care au fost ucise prin ghilotinare în timpul revoluţiei franceze.

Călugăriţele au fost aduse cu un car în Piaţa Revoluţiei, în timp ce ele cântau psalmi. Cântarea lor răzbătea prin mulţime, răsunând până departe. După ce au cântat Salve, Regina, au început să intoneze Veni, Creator Spiritus (Vino, Duhule Creator).

Maria de la Lourdes

În cartea doctorului Drouzous, Grota de la Lourdes, citim următorul fapt:

În toamna anului 1870, un grup de învăţaţi şi artişti au vizitat grota de la Lourdes. Unul dintre ei avea la o mână o rană pe care nici un doctor nu a reuşit să i-o vindece. Ajunge la grotă şi se uită cu un mare interes şi curiozitate. Deodată cade pe gânduri şi aude un glas tainic care îi şoptea: „Mergi şi tu, bea din apa izvorului şi spală-ţi mâna cu aceasta”.

            Se hotărăşte şi merge. Îşi dezleagă pansamentul, se pune în genunchi şi spune: „Te salut, o, Doamnă a Bernadetei”. Introduce mâna în apă şi iată că, deodată, rana, care pătrunsese deja până la os, a dispărut instantaneu. Se vindecase. Se mai vedea doar cicatricea rănii. Uimit de neaşteptata vindecare, şi-a împreunat mâinile şi a început o fervoroasă rugăciune de mulţumire.

            O femeie, care era lângă el, îl întrebă ce s-a întâmplat, dacă a primit vreun har deosebit de la Maica Domnului. El i-a arătat mâna şi i-a povestit ce s-a întâmplat. La sfârşit îi spuse femeii: „Eu fac parte din grupul de acolo, care petrece într-o veselie. Sunt evreu, dar, întorcându-mă la Paris, vreau să mă botez şi sper să mă fac preot.”.

            Apropiindu-se de prietenii săi, cu o faţă senină şi bucuroasă, aceştia l-au întâmpinat cu paharele pline, dorind să le golească pentru grabnica sa vindecare. „Nu, să le beţi pentru sănătatea mea. Maica, de la izvorul de la grotă, m-a vindecat”.

            Toţi au rămas uimiţi văzând mâna vindecată. S-au ridicat şi au mers la grotă ca să mulţumească şi ei pentru minunea petrecută cu prietenul lor.