Misionari în Anglia

Primii misionari, trimişi de papa  Grigore cel Mare, au ajuns pe tărâmurile britanice în jurul anului 596. Ajunşi aici au trebuit să ceara de la rege permisiunea de a predica Evanghelia. Regele a convocat în sala tronului pe toţi consilierii săi, pentru a se sfătui dacă să-i primească sau nu pe călugării misionari. Discuţia s-a prelungit până noaptea târziu. La un moment dat a pătruns, din întunericul de afară, o pasăre. Aceasta a zburat un timp pe deasupra consilierilor, iar apoi a ieşit din nou în întunericul nopţii de afară.

Văzând acest lucru, unul dintre consilierii mai înţelepţi ai regelui a spus:

 - Oare nu a fost acesta un semn al cerului? Eu cred că aşa se întâmplă şi cu noi, oamenii. Noi venim din întuneric în sala vieţii, zburăm un timp de ici-acolo, apoi părăsim această sală şi zburăm afară în noapte. De unde venim noi? De ce trăim noi? Încotro ne îndreptăm? Acestea sunt marile întrebări ale mele şi cred că şi al luminăţiilor voastre. Dacă aceşti străini ne vor putea da un răspuns, de ce să nu-i ascultăm?

Tăcere şi linişte

Într-o zi, au venit la un monah, care trăia în singurătate, nişte săteni şi l-au întrebat:

 - Ce rost are viaţa ta, trăită în singurătate şi tăcere permanentă aici?

            Călugărul tocmai scotea apă dintr-o fântână adâncă. I-a adus pe vizitatorii săi la marginea fântânii şi i-a întrebat:

 - Priviţi în fântână şi spuneţi-mi ce vedeţi.

            Oamenii s-au uitat în fântână dar nu vedeau absolut nimic clar. I-au răspuns călugărului:

 - Nu vedem nimic.

            După câteva clipe călugărul îi întreabă din nou:

 - Acum ce vedeţi?

            Oamenii curioşi s-au uitat din nou în fântână şi au zis:

 - Acum vedem chipurile noastre., ne vedem pe noi.

 - Vedeţi voi, continuă monahul, când scoatem apă şi tulburăm fântâna, nu vedem nimic. Când apa e liniştită, ne vedem atât de clar chipul…. Aceasta este experienţa liniştii şi a tăcerii: nimic nu ne tulbură iar noi ne vedem bine pe noi înşine….

Rozariul Sfântului Dominic

Conform mărturiei Fericitului Alain de la Roche, Sfânta Fecioară Maria i-a apărut, în anul 1214, Sfântului Dominic. Acesta se afla, după trei zile şi trei nopţi de rugăciune şi pocăinţă, într-o pădure, în apropiere de oraşul Toulouse (Franţa). Maica Domnului i-a spus:

- Dominic, tu ştii care este arma pe care a folosit-o Dumnezeu pentru a transforma lumea?

Peştii Sfântului Anton

Sfântul Anton, fiind odată la Rimini, unde era o mare mulţime de eretici, voind să-i readucă la lumina adevărului, le-a predicat multe zile şi a discutat despre credinţa lui Cristos şi despre Sfânta Scriptură; dar ei nu numai că nu au primit cuvintele sale sfinte, din cauza împietririi, ci nu voiau nici să-l audă. Atunci, sfântul Anton, din inspiraţie divină, s-a dus într-o zi pe malul unui râu de lângă mare; şi stând aşa pe mal, a început să zică: “Ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, voi, peşti din mare şi din râu, pentru că ereticii nu vor să audă”. Când a spus aceste cuvinte, au venit la mal o mulţime de peşti mari, mijlocii şi mici, câţi nu au mai fost văzuţi niciodată în acel rău şi în mare: şi toţi ţineau capetele în afara apei şi erau atenţi în faţa sfântului Anton şi stăteau în linişte şi ordine…

Săracul îl înţelege pe sărac

Maica Tereza de Calcutta ne relatează cum, într-o zi, un tată a venit la ea pentru a-i prezenta situaţia familiei. Avea opt copii care nu mâncaseră nimic de câteva zile. Impresionată de starea precară în care se aflau, maica Tereza, cu sufletul ei mare, le oferi puţinul orez de care mai dispunea. Chipul îngreunat de griji al tatălui se inundă de bucurie la gândul că îşi va putea salva copiii, cel puţin pe o perioadă de timp, până când îşi va găsi de lucru.

Ajungând însă acasă, mama copiilor împărţi acea cantitate de orez în două părţi. Luă cu sine una din părţi şi ieşi din casă. “Unde ai fost?” – o întrebă soţul. “Şi ei sunt flămânzi!” – răspunse scurt soţia. La cine se gândea? Se gândea la vecinii de alături care se găseau în aceeaşi situaţie.

Minune pe Tabor

Iată un fapt povestit de fostul paroh din Cana Galileii:

Era în luna mai a anului 1995. Un grup de tineri din Cana Galileii (Israel) au urcat pe Muntele Tabor pentru câteva zile de exerciţii spirituale. Printre ei era şi un tânăr cu mâna paralizată. Printre rugăciunile şi intenţiile acelor tineri era şi o cerere către Dumnezeu ca să-l ajute pe acel tânăr necăjit. În ultima seară se celebra o liturghie de încheiere la un altar vechi, aflat în partea stângă a intrării în biserică. În timpul liturghiei acel tânăr aude o voce care îi spune: „Ridică mâna!” Dar el nu ştiu ce trebuie să facă, aşa era de emoţionat. Dar vocea insistă: „Ridică mâna!” Atunci, el, care nu mişcase mâna până atunci, încet-încet o ridică până la frunte şi apoi deasupra capului. Nu s-a putut abţine, şi, deşi era în timpul liturghiei, a strigat tare: „Pot ridica mâna, sunt vindecat!”

Continuă părintele şi spune că acel tânăr s-a angaja apoi pe un şantier, iar prin anul 2000 s-a căsătorit.

E semn că Muntele Tabor este un loc, prin excelenţă, sfânt, unde Dumnezeu săvârşeşte şi azi minuni!

SOLA MORS

Ecaterina Jagello era soţia principelui finlandez Wasa. La un moment dat principele a fost acuzat de înaltă trădare şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Însă l-a rugat pe regele suedez Henrich, cel care îl condamnase, să accepta ca şi soţia sa să meargă cu el în închisoare pe perioada detenţiei. Auzind această cerere, regele se îngrozi. A încercat să o convingă pe prinţesa Ecaterina să uite de soţul ei:

 - Ştiţi că soţul dumneavoastră nu va mai vedea niciodată lumina zilei?