Într-o zi, au venit
la un monah, care trăia în singurătate, nişte săteni şi l-au întrebat:
- Ce
rost are viaţa ta, trăită în singurătate şi tăcere permanentă aici?
Călugărul tocmai scotea apă dintr-o
fântână adâncă. I-a adus pe vizitatorii săi la marginea fântânii şi i-a
întrebat:
- Priviţi
în fântână şi spuneţi-mi ce vedeţi.
Oamenii
s-au uitat în fântână dar nu vedeau absolut nimic clar. I-au răspuns
călugărului:
- Nu
vedem nimic.
După
câteva clipe călugărul îi întreabă din nou:
- Acum
ce vedeţi?
Oamenii
curioşi s-au uitat din nou în fântână şi au zis:
- Acum
vedem chipurile noastre., ne vedem pe noi.
- Vedeţi
voi, continuă monahul, când scoatem apă şi tulburăm fântâna, nu vedem nimic. Când
apa e liniştită, ne vedem atât de clar chipul…. Aceasta este experienţa
liniştii şi a tăcerii: nimic nu ne tulbură iar noi ne vedem bine pe noi înşine….
