Botezul salvator

Între Shirley O’Neill şi colegul ei de facultate, Albert Kloger, se înfiripase o frumoasă prietenie. Ea, o foarte bună catolică, iar el încă nu era botezat. În desele lor plimbări Shirley a avut ocazia de a-i vorbi despre religia catolică, iar convertirea şi botezul lui Albert păreau iminente.

În ziua de 9 mai 1959, primăvara californiană era cum nu se poate mai splendidă. Albert şi Shirley s-au gândit că o plimbare pe ţărmul golfului San Francisco ar fi fost o adevărată încântare. Mai mult, Albert şi-a dorit o scufundare în enormele arcuri numite Golden Gate, acolo unde se unesc cele două extremităţi ale golfului.

            Trecuse doar un sfert de oră, când Shiley aude un strigăt disperat care cerea ajutor.

            „La strigătul disperat al lui Albert, povesteşte Shirley, mi-am îndreptat privirea în acea direcţie şi l-am văzut zbătându-se îngrozitor, în vreme ce o namilă curioasă, a cărei spinare se putea zări din apă, se ţinea de el, care striga din răsputeri:

Pentru frăţiorul preot

Pr. Leblans scrie, în preţioasa sa carte,  Victime sacerdotale, următoarele:

 „Eram într-un spital.

 - Părinte, - îmi zise un preot tânăr - mergeţi la camera 12. Acolo se află una dintre surorile mele, bolnavă de tuberculoză. Cazul ei este disperat; ea nu vrea să se resemneze în faţa morţii. Poate îi puteţi face vreun bine. Căutaţi-o şi spuneţi-i că v-am trimis eu.

 - Puţin după aceea am bătut la uşa sărmanei bolnave. Vizita mea a cam mirat-o, ba chiar i-a displăcut.

 - Nu-mi vorbiţi de moarte – îmi zise ea – văzându-mă că intru în cameră.

Deoarece primirea era într-adevăr nu prea de bun augur, am lăsat-o să vorbească. Mi-a enumerat plângând motivele pentru care nu voia să moară:

 - Spune-mi că nu voi muri!... Vreau să mă vindec, spune-mi că mă voi vindeca!...

 - Sper că-ţi vei recăpăta sănătatea – i-am spus eu – şi mă voi ruga pentru aceasta, dar lucrul cel mai important e ca să sfinţeşti suferinţele tale. Dacă vrei, eu îţi pot oferi un scop.

Salvat de Liturghie

În anul 1888, trei negustori din Gubbio au plecat spre orăşelul Cisternino, la târg. După ce au terminat de târguit, s-au sfătuit ca a doua zi să se întoarcă acasă, dis de dimineaţă. Unul dintre ei le-a spus celorlalţi doi că, a doua zi fiind duminică, se cuvine mai întâi să participe la Sfânta Liturghie, dar aceştia nu l-au ascultat şi au plecat.   

Ajungând la un pod şubrezit de puhoaie, au încercat să-l treacă dar, când erau pe la mijlocul podului, acesta s-a rupt şi şi-au găsit sfârşitul în vâltoarea apelor. Pescuiţi de localnici, nimeni nu-i cunoştea. Sosit din urmă, la câteva ceasuri, negustorul care a rămas la Sfânta Liturghie, i-a recunoscut.

            A mulţumit lui Dumnezeu că i-a salvat viaţa, iar minunea aceasta se povesteşte şi azi în zona Gubbio (Italia)

Preotul la căpătâiul soldatului

Când este vorba mai ales de moarte, atunci sufletul, tremurând, gata să treacă hotarele timpului şi să intre în veşnicie, cine îi mai poate fi de folos? Abia atunci cineva poate să înţeleagă ce este şi cât valorează un preot!…

            În sălile unui spital din Roma, plini de răniţi aduşi de pe front, îşi îndeplineau oficiul milos de infirmiere câteva doamne de la Crucea Roşie. Între ele era o tânără de 18 ani, care era protestantă. Au luat-o de mică, din ruinele unui cutremur două bătrâne inconştiente, şi – cu cea mai mare perfidie -  i-au smuls din suflet credinţa botezului ei, crescând-o cu o ură neîmpăcată faţă de Biserica Catolică. Abia ieşită de la ele, foarte de tânără s-a angajat ca infirmieră între soldaţi.

            Lucra şi ea în spitalul acela, mergând de la pat la pat pentru a da întărire şi îngrijire sărmanilor răniţi. Iată că ajunge la urechile ei un glas abia perceptibil care spunea:                           

 - Domnişoara, adu-mi un preot!…

            Era un sărman soldat care trăgea de moarte. Ea se prefăcu că nu aude şi înţelege. După câteva clipe însă glasul se repetă, cu aceeaşi insistenţă:

 - Domnişoară, te rog! Ţi-am spus să-mi aduci un preot!

            Plictisită de insistenţa rănitului, tânăra răspunse:

 - Dar ce poate să-ţi facă un preot?

            Atunci soldatul, fixând-o cu privirea de muribund, cu ultimele puteri spuse:

- Domnişoară, când vei fi pe patul de moarte, atunci vei înţelege ce înseamnă un preot.

            La aceste cuvinte, domnişoara se grăbi să cheme un preot, şi apoi, gândindu-se cu multă chibzuinţă la aceasta, şi ajutată de harul lui Dumnezeu, s-a convertit la acea credinţă pe care a batjocorit-o, fără să o cunoască.

                              (Dompieri O.C.).

               

Iosif salvează familii

O femeie sărmană din Bordeaux avea un soţ destrăbălat, gelos şi bănuitor. Într-o bună zi, soţul, negăsindu-şi prietenii de beţie, s-a întors mai devreme acasă. Dând să deschidă uşa cât mai încet, aude glasul soţiei şi un gând negru i-a trecut prin minte: „Acum o prind că mă înşală!” Ascultă cu atenţie şi aude glasul care spune: “Copile drag, să ne rugăm acum şi pentru tăticul tău! Să-l recomandăm sfântului Iosif, patronul său!” Şi ea spunea înainte, iar copilul repeta: „O, Isuse al meu, te rog prin mijlocirea sfântului Iosif, te rog pentru iubirea pe care tu ai avut-o şi o mai ai încă faţă de tăticul tău purtător de grijă, ai grijă şi de tăticul meu! Binecuvântează-l şi păzeşte-l de orice rău, de moarte neprevăzută şi de focul iadului. Îţi mulţumesc, Isuse!”

Soţul ticălos şi tăticul vinovat a păşit încet lângă ei. A îngenuncheat şi s-a rugat. Şi-a cerut iertare. A doua zi au fost văzuţi împreună la masa lui Isus. Din acea zi a devenit un bun creştin, vrednic de numele pe care îl purta.

                                    (Mergeţi la Iosif! Ed. Presa Bună, Iaşi, 1934)

Casa Providenţei

La Torino se află aşa-numita „Micuţa casă a Providenţei”, în care sunt peste  14.000 de oameni. Poate fi considerată chiar un orăşel: orăşelul carităţii creştine. În urmă cu 150 de ani, era un teren viran, nefolosit. Cel care a transformat locul, a fost chiar sfântul Iosif Cottolengo, tatăl celor sărmani. Iosif Cottolengo a fost sfinţit preot în anul 1810. În anul 1827 a închiriat o casă pentru o sărmană femeia care s-a îmbolnăvit în timpul unei călătorii. Acesta a fost începutul unei mari cetăţi a carităţii creştine. Nu avea nici un ban, dar el credea în ajutorul Providenţei pentru a putea construi tot ce va fi necesar. Îi slujea pe cei bolnavi ziua şi noaptea. Când avea nevoie de bani, îi găsea totdeauna când se îngrijea de bolnavi. Pe toate clădirile şi în toate încăperile se poate vedea scris şi astăzi: „Dumnezeu mă vede!”. Aceste cuvinte erau scrise de Sfântul Iosif Cottolengo pe toate cărţile şi tablourile, la capul patului, în locurile de recreaţie. Era gândul cel mai scump şi iaculatoria cea mai îndrăgită.

            În Casa Providenţei totul este gratuit. Tot ceea ce este necesar, este dat de Dumnezeu. Medicii prestează munca lor în mod gratuit. Mâncarea şi toate cele necesare pentru menţinerea vieţii sunt procurate, chiar şi astăzi, în chip minunat de Providenţă!

Chipul Fecioarei

          Stalingrad 1943. “În lagărul nostru, mărturiseşte un prizonier, în noaptea de început al Adventului, ne-am adunat şi am început să cântăm Dorit Mesie, vino! Am făcut şi o coroană pe care am prins patru bucăţele de lumânare. Le aprindeam numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine. Într-una din zilele Adventului s-a răspândit zvonul prin lagăr că un deţinut ştie să picteze (Kurt R.). Acest deţinut era chiar medicul nostru. Ne-am adunat mai mulţi în jurul lui şi l-am rugat să ne picteze ceva. Unul zicea: Să ne pictezi ceva de mâncare; altul:… un peisaj din ţara noastră; altul:… nişte copilaşi, care să ne amintească de cei de acasă etc. Văzând că părerile se împart şi el nu ne putea împlini dorinţele tuturor, l-am rugat să ne picteze ceea ce va crede el de cuviinţă că ne poate aduce un crâmpei de bucurie tuturor.

        Cu un cărbune, pe spatele unei hărţi vechi, medicul nostru s-a apucat să picteze, mai întâi, şovăind, trasează o schiţă, dar apoi, tot mai sigur pe sine, face să apară un portret al sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în braţe.

          În ziua de Crăciun, un şir lung de deţinuţi aşteptau să vadă ce le-a pictat medicul atâta timp în secret. Când tabloul a fost desfăşurat în faţa noastră, l-am privit uimiţi, am îngenuncheat ca la Betleem. Unii dintre noi au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei ruseşti, rupţi de foame, de frig şi de alte boli, ne-am simţit mângâiaţi de chipul Fecioarei pictat cu cărbune pe spatele unei hărţi vechi, de medicul-pictor care era protestant”.