Dragoste față de Biblie

Citim în viața scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf (premiul Nobel pentru literatură în anul 1909) următorul episod:

Tatăl său era în pericol de moarte. Mama i-a zis:

 - Nu faci o rugăciune lui Dumnezeu ca să ți-l lase pe tăticu?

Emoționată, Selma nu răspunde nimic; stă și se gândește: “Ce-i plăcea tăticului meu să facă pentru a-i plăcea lui Dumnezeu?” Și-a adus aminte câtă pasiune punea el în citirea Sfintelor Scripturi și cât le lăuda. Atunci i-a venit ideea de a face un vot: “Voi citi toată Biblia și o voi reciti până la moarte, dacă tăticul meu se face sănătos”. Tatăl s-a făcut sănătos iar Selma și-a ținut votul până la moarte. Astfel se explică bogăția și spiritualitatea  scrierilor sale. Aceste scrieri au devenit renumite datorită spiritului creștin cu care sunt impregnate, spirit sorbit din Sfintele Scripturi de care Selma s-a îndrăgostit.

Să mai spunem că în anul 1939, Selma Lagerlöf a salvat-o de la exterminarea de către regimul nazist pe scriitoarea germană Nelly Sachs, care s-a refugiat la Stockholm. Selma Lagerlöf a trăit între anii 1858 – 1940.

Bogățiile sub picioare

              Sfântul Filip Neri (vezi foto), chemat la un bolnav, bogat și avar, cu puține semne de credință, i-a cerut să atingă cu mâna crucifixul de pe peretele de la capătul patului său de suferință, pentru a se vindeca. Cum crucifixul era cam sus, dar dorința de vindecare era mare, sfântul Filip i-a arătat un sac, în care avarul își ținea banii și alte lucruri de mare preț, pe care să-l pună sub picioare. Urcând, a reușit să atingă răstignitul de pe perete. Sfântul i-a zis: Vezi, pentru a ajunge la Isus și pentru a fi oameni adevărați asemenea lui, așa cum îi vrea Dumnezeu, este necesar să punem bogățiile sub picioare.

Pe cine atacă diavolul?

Un om de culoare, un negru, îl însoți pe stăpânul sau, un alb, la o vânătoare de rațe sălbatice. Omul de culoare era un foarte bun creștin. Pe drum ajunseră să vorbească, printre altele, despre probleme de credință. Stăpânul, care era un necredincios, îi spuse:

 - Nu înțeleg de ce vorbești mai totdeauna despre păcat, neliniște, mântuire, diavol. Eu nu simt nici cea mai mică neliniște. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a deranjat sau atacat niciodată.

Sclavul îi răspunse:

 - Îți voi explica numaidecât. Când suntem la vânat de rațe și ai tras cu pușca, atunci câteva rațe cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite, mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le prind. Tu ești ca o rață pe care diavolul a împușcat-o deja mortal. Pe tine te lasă jos în pace. El știe că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o rață doar atinsă de cartușe, care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea diavolul umblă după mine și caută să mă ucidă, și astfel să mă prindă.

Pictor decepționat

Vestitul scriitor rus, Tolstoi (vezi foto), avea un mare admirator fanatic în persoana unui pictor. Acesta nu avea altă dorință decât să-l vadă și să-l asculte cel puțin o singură dată în viață. Într-o zi și-a vândut toate tablourile și a plecat în căutarea scriitorului preferat, sperând să primească balsam pentru rănile sufletului său. A călătorit mult și, în sfârșit, a ajuns plin de emoții la ușa casei lui Tolstoi.

A bătut timid la ușă și a așteptat să-i apară zeul visurilor sale. Când, deodată, îi iese în cale un biet mustăcios, cu barba în dezordine și cu o mână ținându-se de cap. Abia terminase o ceartă în familie.

Musafirul începe:

 - Sunt fericit că vă văd. Mai aștept un cuvânt de alinare pentru sufletul meu și mi-am realizat dorința. Tolstoi îl privește mirat. Nu era bucuros de o vizită tocmai în acel moment. Avea atâtea necazuri că nu mai era bucuros să le asculte și pe ale altora. Pictorul a trebuit să plece mai zdrobit în inimă și mai sărac, împovărat și cu necazul scriitorului.

           Dacă oamenii l-ar căuta cu așa înfocare și dor pe Isus Cristos, sigur nu ar rămâne decepționați ca acest pictor.

Don Bobbio

Don Giovanni Bobbio, fiind paroh tânăr la Valletti, undeva în munții Italiei, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, partizanii și-au făcut apariția în pădurile din preajmă. El i-a ajutat cu hrană, haine și medicamente, ca pe niște frați în Cristos, semănând iubire în inimile cuprinse de ură. La 30 decembrie 1944, trupele fasciste au ocupat satul. Părintele Giovanni n-a voit să se refugieze din fața hoardelor naziste, fiindcă mama sa era grav bolnavă. A fost arestat și, fără nici un fel de proces, la 3 ianuarie 1945 a fost împușcat.

Înainte de a fi executat, i s-a permis să celebreze ultima sfântă Liturghie. Apoi, soldaților puși pentru a-l executa, le-a spus:

 - Dumnezeu să vă ierte pentru ceea ce faceți împotriva mea. Îl rog pe Dumnezeu ca eu să fiu ultima victimă a acestui război fratricid și nedrept. Dus la locul de execuție, l-au întrebat dacă vrea să se mai roage. El a răspuns:

 - Eu sunt în bună rânduială cu conștiința, dar mă voi ruga pentru voi. Căzând în genunchi s-a rugat și apoi o rafală de gloanțe l-a făcut jertfă pe altarul iubirii.

A privit și l-a găsit pe Isus: în propria conștiință, în chipul mamei sale și, rugându-se pentru călăii săi, l-a descoperit pe Isus, care l-a întărit în aceste momente grele.

Mod de a reacționa

Un creștin s-a dus în pustiu, la sfântul Macarie, și l-a rugat să-i arate calea cea mai bună pentru a trăi și a muri fericit. Sfântul i-a spus:

 - Mergi în cimitir, treci pe la fiecare mormânt și ceartă-l pe fiecare răposat de acolo! Apoi să revii și vei afla răspunsul.  

Creștinul s-a dus și a făcut ceea ce i s-a cerut, iar apoi s-a întors. Sfântul Macarie l-a întrebat:

 - Ce au răspuns morții când i-ai certat?

 - Nimic, a răspuns el. Așteaptă până mâine dimineață. Mergi din nou și, de data aceasta, laudă-i pe toți cum te vei pricepe mai bine. Vino apoi și-mi spune ce ți-au răspuns!

           Întorcându-se a doua zi, după ce i-a lăudat, creștinul i-a spus sfântului:

 - Nici de data aceasta nu mi-au răspuns nimic. Sfântul i-a zis:

 - Ascultă, fiul meu! Dacă dorești să trăiești bine și să mori fericit, reacționează asemenea celor morți: nu răspunde nimic, nici celor care te batjocorăsc, nici celor care te laudă! Lasă toate în grija bunătății și îndurării lui Dumnezeu, și chiar vei fi fericit!

Libertatea între zece cercuri

Ați auzit de povestea butoiului cu cele zece cercuri? Avea cel mai bun vin, pe care stăpânul îl lăuda. Acest bun vin înveselea inima musafirilor săi. Auzind vinul despre valoarea lui, și-a zis: Dacă eu sunt cel mai bun, de ce mă țin la întuneric și legat cu zece cercuri în acest butoi de lemn mizerabil? Nu trebuie să fiu și eu liber, să văd lumina, să fac ce vreau? Trebuie să-mi dobândesc libertatea. Și, opintindu-se din toate puterile, a rupt unul după altul toate cele zece cercuri iar doagele s-au risipit. Vinul cel bun s-a scurs pe pământ; a devenit mai întâi o băltoacă plină de gunoaiele din pivniță iar apoi l-a înghițit pământul...

Libertate periit... A pierit din cauza că a voit o libertate prost înțeleasă, care nu-i aparținea. Libertatea lui era între doagele strânse de cele zece cercuri.

Este imaginea creștinului: înțelept este creștinul care știe că cele zece porunci îi apără libertatea de a fi vinul cel mai bun, care îi apără adevăratele valori și adevărata libertate.