Filosofia şi practica

Un înțelept hindus obișnuia să spună următoarea poveste:

Un filosof a fost transportat odată peste un fluviu. Filosoful îl întreba pe barcagiu:

 - Ce ştii despre stelele şi luna care strălucesc deasupra noastră, despre influenţa lor asupra mării, asupra fluviilor şi asupra destinului nostru?

 - Habar n-am -  răspunse barcagiul. Stelele strălucesc după voinţa lui Dumnezeu şi fac ceea ce le-a dat el să facă. Ce anume, nu ştiu. Totuşi sunt frumoase, iar eu nu pot să le creez nici să le distrug. Sunt, pur şi simplu, uimit de minunățiile lui Dumnezeu care le-a creat şi le-a pus acolo unde sunt.

 - Eşti un neştiutor! Ai pierdut un sfert din viaţa ta, oftă adânc filosoful.

Cărbunarul neatent

            La o vânătoare, Richard (vezi foto), regele Angliei, s-a rătăcit printr-o pădure. Neavând undă să se adăpostească până a doua zi, a cerut adăpost la un cărbunar, care nu îl cunoștea pe rege. Cărbunarul a început să vorbească foarte urât cu străinul, şi s-a purtat dur cu el. Regele abia că a fost primit să doarmă într-un grajd, iar când regele a cerut ceva de mâncare, l-a tratat ca pe un cerșetor. Într-un târziu i-a dat, totuşi, puţină pâine şi apă.

           A doua zi regele stătea pe tron la palat şi l-a chemat pe cărbunar în faţa sa. Imediat l-a întrebat:

 - Acuma mă cunoști, nenorocitule?

           Cărbunarul a căzut la pământ şi se spune că a murit de spaimă la puțin timp după aceea. Şi-a dat seama că cel pe care îl pălmuise era chiar regele lui.

           Cam aşa va fi şi cu noi când ne vom înfăţişa înaintea lui Isus, iar noi ne vom da seama că l-am neglijat în persoana celor săraci....

Grijă pentru mama

În anticamera regală, unul dintre cei mai tineri gardieni stătea de pază pentru a veghea somnul regelui Friedrich cel mare a Prusiei. La un moment dat gardianul a adormit în timp ce îi scria o scrisoare mamei sale.

           Chiar în acele momente regele l-a strigat şi i-a cerut să-i aducă o carte. Fiindcă nu primea nici un răspuns, a ieşit din camera sa şi l-a găsit pe băiat dormind şi ţinând între degete scrisoarea şi pana cu care scria. Regele s-a aplecat şi a citit ceea ce scrisese tânărul:

 - Mamă, cad jos de somn şi aproape că adorm în picioare. În aceste nopţi am făcut multe gărzi, deşi nu era rândul meu. Le-am făcut ca să-ţi pot trimite mai mulţi bani. Îţi voi trimite cu această scrisoare zece taleri pe care i-am făcut renunţând la odihnă.

           Regele, fără a face zgomot, s-a dus în camera sa şi a revenit du două monede de aur pe care le-a aşezat pe scrisoarea gardianului.

           În ziua următoare l-a numit pe acest tânăr într-un post oficial, mai bine plătit.

           Cu timpul acesta a ajuns să fie faimosul general Hans Joachim von Ziethen (vezi foto).

Convertirea Sfintei Pelagia

Înainte de convertire, Pelagia era cea mai mare cântăreaţă şi balerină din Antiohia, dar şi cea mai mare păcătoasă.

           Într-o zi, din curiozitate, a intrat în biserica în care predica Sfântul Nonnus, episcop de Edessa. El predica tocmai despre judecata de pe urmă. Credincioşii erau profund emoţionaţi mişcaţi până în adâncul inimii şi îşi plângeau trecutul lor plin de păcate. Dar cel mai tare a început să plângă Pelagia, ştiindu-şi viaţa de până acum.

           După predică s-a aruncat la picioarele Sfântului Nonnus şi a cerut să fie botezată. Cererea i-a fost acceptată, şi, după o pregătire recerută, a primit botezul. Imediat după botez Pelagia a pus în mâinile episcopului tot ce avea: aur, argint, podoabe, bijuterii, pietre preţioase. Apoi a plecat într-un pelerinaj la Ierusalim. Aici, în Ţara Sfântă, şi-a înjghebat un bordei în stâncă, cu o deschizătură foarte îngustă, pentru a putea privi mereu spre Valea lui Iosafat. A dorit ca astfel să poată medita mereu despre judecata de apoi. A trăit aici ca o sfântă, într-o viaţă de penitenţă aspră, până la sfârşitul vieţii sale.

Lupul şi câinele

Era odată un lup care s-a aciuat într-un sat. A ajuns la o gospodărie şi privea printre leaţurile gardului. Văzând un câine, îi spuse:

 - Vino-ncoace! Vreau să te întreb ceva.

 - Îmi pare rău, dar sunt legat cu lanţul, îi răspunse câinele .

 - Cum, nu eşti liber? întrebă lupul speriat şi surprins. Şi eu care credeam că-ţi merge bine. 

 - Îmi merge foarte bine, răspunse câinele. Primesc mâncare de trei ori pe zi, nu am griji pe capul meu....

 - Tu nu cunoști pădurea? Si iepuri nu ai voie sa vânezi? continuă lupul.

 - Nu, răspunse câinele, nu sunt liber. Totdeauna sunt legat.

 - Asta-i rău, foarte rău, deoarece pădurile sunt cele mai frumoase lucruri din cele existente pe pământ, spuse lupul.

Câinele ar mai fi vrut să audă câte ceva despre păduri şi despre frumuseţea lor, dar lupul dădu din cap şi-i spuse:

 - Nu vreau să-ţi fac poftă. Merg la prietenii mei să le povestesc despre tine, sărăcuţul.

Atunci câinele se aşeză pe pământ şi lătra într-una. Din acel moment nu se mai simţi fericit. Lupul, în schimb, se întoarse în pădure şi era foarte fericit. În iarna următoare, însă, lupul muri de foame deoarece nu găsi nimic de mâncare.

Lanţul legii nu e plăcut totdeauna, dar e mereu salvator.

Multe luminiţe mici

Un misionar renumit din Germania, pe nume Keller, a fost invitat într-un oraş din America pentru a vorbi locuitorilor unui oraş de aici. Acceptând invitaţia, a mers şi a fost primit călduros de o mulţime mare de credincioşi care-l conduseră la un stadion. Pe stadionul arhiplin, îl mai aşteptau zeci de mii de persoane.

După ce a fost prezentat de gazde, pr. Keller a luat cuvântul. La un moment dat a cerut să se stingă toate luminile, întâlnirea desfăşurându-se seara târziu. Se făcu, aşadar, întuneric bezna iar misionarul întrebă:
 - Mă vedeţi pe mine, vedeţi unde mă aflu?

Mai mult decât iertare

Se spune despre scriitorul rus Dostoievski că, în timpul unei plimbări, a fost acostat de un beţiv. După ce l-a jignit profund, vorbindu-i urât,  mai apoi l-a bătut zdravăn. La poliție, scriitorul a rugat autoritățile să-l elibereze pe bețiv, pentru că el îi acordă iertarea. Cu toate acestea, după trei săptămâni, scriitorul primi ordin să se prezinte la judecată, ca martor. Din nou, scriitorul îi rugă pe judecători să-l scutească pe vinovat de pedeapsă. Judecătorul se conformă acestei rugăminți; totuși, îl condamnă pe făptaș, pentru deranjarea ordinii publice, la plata unei amenzi sau închisoare pentru un timp scurt. Întrucât omul nu avea cu ce plăti amenda, alese închisoarea, dar la poarta închisorii îl aștepta scriitorul, care îi dădu banii necesari pentru a plăti amenda.