Privirea spre cer

Scriitorul Giovanni Papini povesteşte că, într-o după-amiază de toamnă, stătea întins pe iarbă pe malul unui lac. La un moment dat, vine un tânăr scund, cu faţa arsă de soare şi cu o gură enormă, cu un crâsnic în spate. Se aşază pe mal şi aruncă unealta de pescuit în apă.

- De ce faci asta?, îl întreb.

Se uită la mine cu mirare şi compătimire. Nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Îşi deschide larg gura şi zice:

- Ca să prind peşte.

- Şi de ce vrei să prinzi peşte?

- Ca să-l vând.

- Şi ce faci cu banii?

Inima Neprihănită a Mariei

În septembrie 1911, Isus, într-o viziune, îi cerea misticei Berthe Petit să fie invocată, cât mai des, Inima Îndurerată şi Neprihănită a Mariei.

            Câţiva ani mai târziu, la 31 mai 1915, Papa Benedict al XV-lea recomanda întregii Biserici Catolice să se roage şi să invoce Inima Îndurerată şi Neprihănită a Mariei. La data de 28 septembrie 1915 el va confirma acest apel al său acordând o indulgenţă de 100 de zile celor care o vor invoca pe Maria cu acest titlu.

La 7 martie 1916, Cardinalul Désiré-Joseph Mercier a anunţat public că vrea să consacre Inimii Îndurerate şi Neprihănite a Mariei dieceza sa de Mechelen - Bruxelles  şi întreaga Belgie

Maria di Gesu

Una dintre amantele lui Gabriel D’Annunzio a fost şi Alessandra di Rudini, care s-a născut la Napoli în 1876. Tatăl ei era marchiz şi un cunoscut om politic (a fost chiar Ministru de interne şi Şef al Guvernului). Era o fată foarte vioaie şi, din cauză că era foarte indisciplinată, a fost dată afară din colegiu. Trăia într-un mediu raţionalist şi ateu şi, de aceea, credinţa ei a slăbit mult. Credea că creştinismul era doar un fenomen politico-social. Apoi, citind ideile liberale ale lui Renan, credinţa ei s-a năruit cu totul. De altfel, era o tânără foarte frumoasă şi mulţi tineri sus-puşi i-au făcut propuneri de căsătorie. Printre peţitori se găsea însuşi marchizul Marcello Carlotti, cu care a acceptat să se căsătorească şi cu care a avut doi copii.

Dintr-o confuzie...

Într-o zi, sfântul Francisc de Sales (1567-1622), mergând pe o stradă din Geneva, zări mai departe, în faţa sa,  pe unul pe care a presupus că e un prieten de-al său. El îşi lungi pasul şi, când ajunse în spatele lui, îl bătu pe umăr şi-l întrebă: "Care e starea sufletului tău?" Când respectivul îşi întoarse capul, Francisc de Sales şi-a dat seama că l-a confundat, îşi ceru scuze, şi îşi văzu de drum. După trei sau patru ani, un om l-a vizitat pe Francisc de Sales şi i-a spus:

- Sunt dator să vă mulţumesc, părinte.

Francisc de Sales nu l-a recunoscut.  

 - Dar nu îmi amintesc să vă fi întâlnit vreodată.

 - Nu vă aduceţi aminte că, odată, pe o stradă din Geneva m-aţi bătut pe umăr şi m-aţi întrebat care este starea sufletului meu? – a spus necunoscutul. Eu sunt omul acela. Acum vă pot spune că întrebarea dumneavoastră m-a frământat o vreme, dar apoi am găsit pacea sufletului în Isus Cristos.

Pânza de păianjen

Meropius Pontius Anicius Paulinus s-a născut la Bordeaux în anul 353. În anul 394, este hirotonit preot şi se aşează la Nola, în Italia, pentru a duce o viaţă retrasă, lângă mormântul Sf. Felix. Aici a construit o bazilică splendidă închinată Sf. Felix, care apoi a devenit loc de pelerinaj, unde veneau creştinii din tot Apusul să se închine. În 409, Paulin a fost făcut episcop de Nola, petrecându-şi restul zilelor sale pentru turma sa rău chinuită de năvălirile dese ale goţilor. A murit în anul 431. Sărbătoarea sa este la 22 iunie.

            La un moment dat, în viaţa sa, fiind fugărit de persecutori, s-a ascuns între doi pereţi foarte apropiaţi unul de altul. Persecutorii erau pe urmele sale. Dintr-o dată, un păianjen a ţesut o pânză între cei doi pereţi. Urmăritorii, văzând pânza, s-au gândit că nicicum Paulin nu poate fi ascuns acolo şi au plecat. Atunci Paulin şi-a zis: „Unde este Dumnezeu, chiar şi o pânză de păianjen poate deveni un perete, însă unde nu este Dumnezeu, chiar şi pereţii pot fi doar simple pânze de păianjen”.

Piatra mică şi piatra mare

Iată o parabolă concepută de sfântul Ioan Bosco:

Într-o zi, Isus i-a chemat pe Petru şi pe Ioan şi a plecat cu ei pe un munte. În timp ce mergeau, le-a spus celor doi:

- Luaţi amândoi câte o piatră!

Petru, crezând că este mai isteţ, a luat o piatră mică; Ioan, în schimb, împins de generozitate, a luat cu sine o piatră mare.

Urcarea e lungă. Ioan oboseşte, Petru râde de el:

- Sărmane Ioane, de ce ţi-ai luat o piatră atât de mare? De ce nu ai făcut ca mine? Isus ne-a cerut să luăm câte o piatră, nu o stâncă!

Isus a auzit totul, dar a tăcut.

Ajunşi pe munte, Mântuitorul, vrând să-l înveţe pe Petru să fie mai generos, i-a invitat pe cei doi ucenici să se aşeze. Văzând că pe lângă oboseală cei doi erau şi înfometaţi, le-a cerut să-i prezinte pietrele aduse pe munte.

Le-a binecuvântat. Au devenit pâini proaspete.

Pâinea lui Petru este mică, doar o îmbucătură; în timp ce a lui Ioan este o pâine mare şi cu un gust deosebit. Isus a zâmbit. Ioan s-a minunat. Petru era confuz… şi a rămas flămând!

            (CHIAVARINO, Don Bosco che ride)

Papa şi martirul congolez

Într-o zi, papa Leon al XIII-lea (foto) a primit în audienţă un grup de tineri congolezi. Unuia dintre ei îi fusese amputat un picior în timpul persecuţiilor.

- Ce-ai păţit? a întrebat papa, luându-l lângă el şi arătând spre sărmanul picior mutilat. Nu ai fost cuminte?

- Am fost cuminte, Sfinte Părinte.

- Atunci, de ce ţi-au tăiat piciorul?

- Pentru că mă rugam!

- Povesteşte-mi cum s-a întâmplat!

Şi micul congolez a povestit detaliile chinului său cu atâta simplitate, încât ochii papei s-au umplut de lacrimi şi, plin de emoţie, a exclamat:

- Nu am avut niciodată ocazia să îmbrăţişez un martir, dar astăzi da! Şi conducătorul Bisericii l-a îmbrăţişat.