Profanarea tabernacolului

Un soldat comunist a pătruns în mănăstirea carmelitană  din Bui-Chu, (Vietnamul de Nord), pentru o inspecţie. Când a ajuns în capela mănăstirii, o soră care îl însoţea i-a zis:

 - În acest loc domneşte bunul Dumnezeu, şi, de aceea, aici vă rog să vă purtaţi cu respect.

 - Unde e Dumnezeul vostru? - a întrebat soldatul.

 - Acolo, i-a răspuns sora, arătând spre tabernacol.

            Soldatul a pus puşca la ochi şi a tras asupra tabernacolului. Un glonţ a spart tabernacolul, a răsturnat ciboriul şi hostiile s-au împrăştiat. Dar soldatul a căzut imobilizat la pământ, cu arma în braţe, fără să poată face nici cea mai mică mişcare. Chiar şi ochii i-au rămas deschişi şi nemişcaţi. O paralizie totală l-a transformat pe acest soldat într-un trup fără nici o vlagă, în faţa altarului pe care l-a profanat.

            Acest fapt a fost publicat în ziarul oficial al Vaticanului, Osservatore Romano, la data de 16 decembrie 1954.

Minunea de la Canosio

Era în anul 1630, la câteva zile după sărbătoarea Trupul şi Sângele Domnului (Joia Verde), în localitatea italiană Canosio (lângă Cuneo, chiar la graniţa cu Franţa). Din cauza ploilor abundente, care parcă nu mai încetau, pârâul Maira a crescut aşa de mult, încât era mare pericol ca apele revărsate să distrugă în întregime satul. Toţi locuitorii satului erau înspăimântaţi văzând apele care le periclitau casele. Parohul comunităţii, părintele Antonio Reinardi, om de mare credinţă, le-a propus credincioşilor săi să facă următorul vot: dacă satul va fi salvat de furia apelor, să se facă o sărbătoare de mulţumire, în fiecare an, la opt zile după Joia Verde. Toţi au fost de acord, iar părintele paroh Reinardi, împreună cu toţi credincioşii, s-a îndreptat în procesiune spre pârâul cu apele crescute. A dat binecuvântarea cu Sfântul Sacrament şi imediat, în acel moment, ploaia s-a oprit, iar apele au început să se retragă în matca pârâului.

            Chiar şi azi, locuitorii din Canosio celebrează, la opt zile după Joia Verde (în ajunul solemnităţii Preasfintei Inimi a lui Isus), sărbătoarea care aminteşte de minunea din anul 1630. Din păcate, multe documente, care atestau şi descriau minunea, au fost păstrate mult timp în arhiva parohială, însă au fost arse în timpul războiului dintre Franţa şi Spania. S-a salvat doar o copie a relatării pe care a făcut-o părintele Reinardi, martor al acestei minuni.

Cu capul descoperit

            Preotul german Cristosfor von Schmid (1768 – 1854) este foarte cunoscut pentru scrierile sale pentru copii. Multe din povestirile sale religioase pentru copii şi tineri (Doctorul năzdrăvan, Crucea de lemn, Revărsarea Rinului, Bisericuţa din pădure, Cuibuşorul de păsări, Arumúgam, Îngerul sclavilor, Iubiţi pe duşmanii voştri, Prizonierul corsarului) au fost publicate în revista Lumina creştinului, atât înainte de 1948 cât şi după 1989. Chiar şi episcopul Mihai Robu a tradus în româneşte câteva din scrierile acestui talentat preot.

            Părintele Cristofor von Schmid mergea o dată pe marginea unui lan de grâu. Deodată vede un agricultor care, în amiaza mare, îşi inspecta ogorul. Mirarea mare a părintelui a fost că acest om umbla sub soarele arzător al amiezii cu capul descoperit.

Şi l-a întrebat:

 - Om bun, dar de ce nu îţi pui pălăria pe cap? Soarele puternic îţi poate dăuna, şi e pericolul unei grave insolaţii.

 - Părinte, i-a răspuns ţăranul, când merg prin lanurile mele de grâu, eu nu-mi pun pălăria pe cap din respect faţă de puterea şi acţiunea minunată a lui Dumnezeu, care lucrează aici în tăcere!

Isus în mormânt

Într-o familie, cu ocazia sărbătorii Paştelui, un copil a realizat, cu figurine, scena Paştelui: o peşteră, o piatră mare la intrare, doi soldăţei care dormeau lângă mormânt, şi, desigur, Isus cel înviat. În casa lor, cu ocazia Paştelui, totul era frumos şi plăcut: toată lumea vorbea frumos, s-au spovedit de Înviere. Chiar în ziua de Paşti s-au împărtăşit cu toţii.

            Însă, la doar câteva zile, părinţii au început din nou să se certe, iar pacea din casă a dispărut. Copilul a devenit trist.

            În această situaţie, într-o seară, copilul s-a apropiat de aranjamentul lui pascal, a luat statueta lui Isus cel înviat şi a aşezat-o înapoi în mormânt. A aşezat şi piatra mare peste mormânt.

            Mama, văzând gestul copilului, l-a întrebat:

 - De ce l-ai pus pe Isus din nou în mormânt? El, o data înviat din morţi, nu se mai întoarce în mormânt, nu mai moare.

 - Nu am făcut decât ceea ce aţi făcut şi voi, a răspuns copilul. Voi, după ce v-aţi spovedit, aţi început din nou să păcătuiţi. Oare, prin cearta şi păcatul vostru, nu-l înmormântaţi din nou pe Isus?

Speranţă şi statornicie

Îndată după descoperirea Americii (Cristofor Columb atinge coastele Americii în anul 1492), în Europa ajunge zvonul că acolo sunt mari bogăţii, în special aur.

În anul 1526, un general spaniol, numit Francisco Pizzaro, cu 170 de oameni bine înarmaţi, au mers în lumea nouă s-o cucerească şi să se îmbogăţească. După ce au mers săptămâni şi luni în şir, fără să găsească bogăţiile râvnite, soldaţilor le-a slăbit speranţa şi erau gata să se revolte. Pizzaro i-a adunat în faţa sa, şi-a scos sabia şi cu vârful ei a tras pe nisip, de la răsărit spre apus, o linie şi, arătând cu sabia spre nord, a zis: “Cine vrea să rămână aici, acela va avea linişte, nu va mai înfrunta primejdii, dar nu se va bucura nici de bogăţii şi nici de glorie”. Apoi a arătat spre sud şi a zis: “Acolo ne aşteaptă bogăţii şi slavă. Cine vrea, să vină după mine! Pe aici se merge în Panama pentru a fi sărac, pe acolo în Peru, pentru a fi bogat şi pentru a duce sfânta religie a lui Cristos, Şi acum cine este bun spaniol să aleagă ce e mai convenabil pentru el."

Cei 13 oameni, care rămân de partea lui, vor fi cunoscuţi sub numele de "cei treisprezece faimoşi". Aceştia avansează spre sud până în Golful Guayaquil, unde descoperă, în anul 1518, în marele oraş Túmbes, splendoarea şi exotismul civilizaţiei incaşilor, cu imense bogăţii.

Bambusul

O veche legendă spune că era odată o grădină foarte frumoasă, minunată. Domnul avea obiceiul de a se plimba prin ea în fiecare zi, când căldura zilei era mai puternică. În această grădină era un bambus cu aspect nobil. Era cel mai frumos dintre toţi pomii grădinii şi Domnul îl iubea mai mult decât pe toate celelalte plante. An de an, acest bambus creştea şi devenea tot mai frumos şi mai mare. Ştia că Domnul îl iubea, şi se bucura pentru aceasta.

Într-o zi, Domnul s-a apropiat de pomul iubit şi acesta şi-a plecat fruntea cu mare veneraţie. Domnul i-a spus:

- Dragă Bambusule, am nevoie de tine.

I se păru bambusului că a sosit ziua pentru care se născuse. Cu mare bucurie, dar cu voce slabă, bambusul a răspuns:

- Doamne, sunt gata! Fă cu mine ce vrei!

Maria plânge la Akita

Începând cu data de 6 iulie 1973, sora Agnès Sasagawa (foto 2) a primit, la Akita (Japonia), mesaje din partea cerului care îi cereau ispăşire şi reparare pentru păcatele omenirii: „Lumea de azi răneşte Inima Preasfântă a lui Isus prin nerecunoştinţă şi injurii. Însă rănile Maicii Domnului sunt mult mai profunde şi mai dureroase.Roagă-te mult pentru papa, episcopi şi preoţi….Mulţi oameni, în această lume îl rănesc pe Domnul. Eu doresc să caut suflete care să-l aline pe Domnul. Dacă oamenii nu se vor converti şi nu îşi vor schimba în bine viaţa, o teribilă pedeapsă va coborî asupra întregii omeniri.”

Mai apoi, între 4 ianuarie 1975 şi 15 septembrie 1981, statuia Sfintei Fecioare (vezi foto 1), care era în mănăstire, a plâns de mai multe ori. Fenomenul s-a repetat de 101 ori, în prezenţa a nenumăraţi martori oculari.

Episcopul de Niigata, Preasfinţitul John Shojiro Ito, a văzut în această lăcrimare a Maicii Domnului un semn  clar cerul are ceva de spus azi omenirii. Autenticitatea apariţiilor a fost recunoscută oficial la 22 aprilie 1984.