O veche legendă spune că era odată o
grădină foarte frumoasă, minunată. Domnul avea obiceiul de a se plimba prin ea
în fiecare zi, când căldura zilei era mai puternică. În această grădină era un
bambus cu aspect nobil. Era cel mai frumos dintre toţi pomii grădinii şi Domnul
îl iubea mai mult decât pe toate celelalte plante. An de an, acest bambus
creştea şi devenea tot mai frumos şi mai mare. Ştia că Domnul îl iubea, şi se
bucura pentru aceasta.
Într-o zi, Domnul
s-a apropiat de pomul iubit şi acesta şi-a plecat fruntea cu mare veneraţie.
Domnul i-a spus:
- Dragă Bambusule, am nevoie de tine.
I se păru
bambusului că a sosit ziua pentru care se născuse. Cu mare bucurie, dar cu voce
slabă, bambusul a răspuns:
- Doamne, sunt gata! Fă cu mine ce vrei!
- Bambusule, spuse Domnul cu o voce serioasă,
pentru a te folosi trebuie să te dobor.
Bambusul s-a speriat, s-a speriat tare:
- Să dobori pomul pe care l-ai făcut cel mai
frumos din toată grădina?
- Dragul meu Bambus, a spus Domnul, iar glasul
lui a devenit şi mai serios, dacă nu te pot doborî, nu te pot folosi.
Încet, foarte
încet, bambusul şi-a plecat capul minunat. Apoi a şoptit:
- Doamne, dacă nu poţi să mă foloseşti fără să
mă dobori, fă cu mine ce vrei.
- Dragul meu Bambus, a spus Domnul din nou, nu
trebuie doar să te dobor, ci şi să-ţi tai crengile şi frunzele.
- Doamne, a spus bambusul, nu-mi fă aceasta.
- Dacă nu te pot tăia, nu te pot folosi.
Bambusul a tremurat şi a spus cu o voce abia
perceptibilă:
- Doamne, taie-mă!
- Dragul meu Bambus, trebuie să îţi fac şi mai
mult. Trebuie să te despic în două şi să-ţi smulg inima. Dacă nu pot să fac
aceasta, nu pot să te folosesc.
Bambusul nu mai
putea vorbi. S-a plecat până la pământ. Astfel, Domnul a tăiat bambusul din
grădină, i-a curăţat crengile şi frunzele, l-a despicat în două şi i-a scos
inima. Apoi a dus bambusul la izvorul cu apă rece din apropierea câmpiilor sale
uscate de secetă. Acolo, cu delicateţe, a pus iubitul bambus pe pământ: un
capăt al trunchiului l-a pus la izvor, iar celălalt capăt l-a orientat spre câmpul
uscat. Izvorul dădea apă, apa se revărsa prin inima bambusului spre câmpul care
aşteptase atât de multapa. Apoi a plantat orez, zilele treceau, sămânţa a crescut
şi timpul recoltei a sosit. Astfel, minunatul bambus a devenit realmente o mare
binecuvântare prin sărăcia şi umilinţa sa.
Când era încă mare
şi frumos, trăia şi creştea doar pentru el însuşi şi îşi iubea propria
frumuseţe. Dimpotrivă, în starea sa săracă şi distrusă, a devenit un canal pe
care Domnul îl folosea pentru a face fecund câmpul său.
Ca şi bambusul, Isus a trebuit să moară şi astfel să devină izvor de mântuire.
