Crucea salvează

La sfârşitul secolului al XIX-lea, era la catedrala Notre-Dame din Paris un episcop care prin predicile sale atingea inimile necredincioşilor şi ale celor indiferenţi. Acel episcop ne relatează un fapt. Cu mulţi ani înainte de a fi episcop, în faţa catedralei venea un tânăr care îi insulta pe credincioşi spunându-le că, de fapt, credinţa e depăşită şi multe alte ofense.

Într-o zi a ieşit la el un preot care încerca să-l calmeze, însă el a început să îl jignească şi pe preot. Acesta în cele din urmă i-a zis: “Uite, vino în biserică şi spune-i direct lui Dumnezeu aceste lucruri. Să strigi cu toată puterea: Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc”.

Tânărul a întrat şi a strigat cât a putut de tare “Cristos a murit pe cruce pentru mine şi nu îmi pasă deloc.” “Foarte bine, i-a spus preotul. Acum mai strigă o dată.” Şi tânărul a strigat iar, de data aceasta cu o oarecare ezitare. Preotul l-a îndemnat: “Aproape ai terminat, strigă pentru ultima dată”. Dar tânărul, privind crucea, nu a mai putut scoate un cuvânt.

Continuă episcopul: “Acel tânăr eram eu.” Misterul crucii l-a schimbat pe acel tânăr, care a ajuns preot şi apoi episcop.

Încurajarea mamei

Sfântul Simforian, născut dintr-o familie nobilă, încă de tânăr ajunse să fie stimat de toată lumea. Într-o zi, trecând prin faţa zeiţei Ceres fără a o saluta, a fost denunţat în faţa lui Heracliu, guvernatorul provinciei, că este creştin. În prima zi a fost biciuit în chip groaznic, iar a doua zi a fost condamnat la moarte. În timp ce era dus la locul de execuţie, mama sa, Simforosa, a alergat la el şi i-a strigat: „Fiul meu, priveşte cerul! Aceştia nu-ţi pot lua viaţa; ei pot doar să ţi-o schimbe în una mai bună.” Atitudinea mamei este demnă de admiraţie, iar îndemnul său a fost de mare încurajare pentru momentul în care fiului i-a fost tăiat capul.

Un mare adorator

Arhiepiscopul Fulton J. Sheen este cunoscut, în special, de americani, dar faima lui nu se limitează la Statele Unite ale Americii. Seria pentru televiziune "Life is Worth Living" ("Viaţa merită trăită"), difuzată între 1952 şi 1957, alături de prezenţa la radio la Ora Catolică transmisă de NBC între 1930 şi 1952, pe lângă predicile, discursurile, conferinţele ţinute, cărţile şi articole sale l-au înscris în galeria celor mai importante personalităţi ale Bisericii din SUA din istoria modernă. La puţin timp după moartea sa, la 9 decembrie 1979, au început procedurile care să conducă la beatificarea şi canonizarea acestui remarcabil Arhiepiscop.
        Cei care îi cunosc personalitatea ştiu că un element cheie al spiritualităţii Arhiepiscopului Sheen a fost promisiunea de a petrece o oră, în fiecare zi, în prezenţa Preasfântului Sacrament, promisiune pe care a respectat-o în cele şase decenii de preoţie. La un moment dat, prelatul a explicat de unde provine acest angajament al său.

Călugărul perfecţionist

Într-un oraş erau două mănăstiri. Una dintre ele era foarte bogată, cealaltă foarte săracă. Într-o zi, un călugăr de la mănăstirea săracă a venit să-şi ia rămas de la un prieten de la mănăstirea bogată.

 - După câtva timp, sper să ne revedem. Acum plec într-o călătorie mai lungă. M-am hotărât să merg în pelerinaj în Ţara Sfântă. Roagă-te pentru mine, deoarece călătoria e foarte lungă, şi cred că voi avea de întâmpinat multe primejdii…

 - Dar ce ai să iei cu tine într-o călătorie aşa de lungă şi anevoioasă? – l-a întrebat călugărul bogat.

 - Doar o ulcică pentru apă şi o strachină pentru orez.

Convertire

           La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai drastică închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo. În general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat.

         Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câinii, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mica, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.

        Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mama să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.

- Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.
- Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
- Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el.

Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată:

- Ce faci ?
- Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta ii spuse:

- Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!

       Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

        După câteva zile, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Paştelui ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine.

       Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.

Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi.

       Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.

Dăruieşte fericire

           Într-o zi, am fost în vizită la o familie de prieteni. Puţin după ce ne-am întâlnit, soţul, care este invalid, i-a spus soţiei că dorea să iasă. Văzând că ea, fiind la rându-i bolnavă, nu-l poate însoţi, m-am oferit să merg cu el. Ea a rămas puţin gânditoare, probabil se temea că sunt prea mică pentru a conduce căruciorul, dar apoi mi-a spus:

 - Bine, du-te!

Aşa am ieşit. Am petrecut împreună toată după-amiaza prin parc, pe stradă unde îl mai salutau vechi cunoştinţe. Apoi, spre seară, l-am dus acasă la mine pentru a bea o cafea.

La întoarcere era fericit, dar eu eram mult mai mult decât el. Eram fericită pentru că făcusem şi văzusem un om fericit. 

(HILDE DEL BELGIO, Viviamo cosi, Citta Nuova, 1982, 61).

Vocaţia Sf. Vincenţiu de Paul

Ştiţi cui datorează Sf. Vincenţiu de Paul harul de a fi ajuns la Sfânta Preoţie?

            Lui Dumnezeu,mai întâi, fără îndoială, dar apoi unui creştin bun, un avocat evlavios, numit De Commet.

            Tatăl l-a trimis pe Vincenţiu, în copilărie, să păzească turma; erau săraci. Dar, mai apoi, tatăl său, cu ochiul său ager, observă calităţile intelectuale ale fiului său Vincenţiu, de aceea s-a gândit să-l trimită la studii pentru ca, într-o bună zi, să fie de folos întregii familii.

            Şi-a impus jertfe mari şi, pentru ca să studieze, l-a trimis la părinţii franciscani din Dax, în sudul Franţei, unde plătea pentru el 60 de lire pe an.

            Aici îl observă domnul De Commet, care l-a apreciat şi, ca să-i uşureze tatălui său eforturile deosebite pentru a-l menţine la studii, l-a rugat să-i asigure educaţia celor doi copilaşi ai săi.

            În acea vreme, nici tânărul Vincenţiu, nici tatăl său nu se gândeau la preoţie. Gândul acesta i-a venit bunului avocat care, văzând de aproape pietatea adâncă, virtutea sigură, simţul profund şi inteligenţa sclipitoare a lui Vincenţiu, a considerat că nu trebuie să rămână sub obroc acea lumină şi că ar fi bine ca Sfânta Biserică să o pună în sfeşnic.

            De aceea, vorbi tânărului despre Sfânta Preoţie şi pentru asta făcu uz de toată elocinţa şi influenţa sa pentru a învinge ezitările tânărului. Aşa a ajuns preot Vincenţiu de Paul, care avea mare respect pentru avocatul De Commet şi-l considera drept al doilea tată.

            Dar, să presupunem pentru moment că avocatul De Commet, deşi ar fi cunoscut bunătatea tânărului Vincenţiu, totuşi nu s-ar fi îngrijit, ce s-ar fi întâmplat?

            Foarte probabil că Vincenţiu azi nu ar fi un aşa mare sfânt şi toate acele mii de opere de caritate înfăptuite de dânsul şi de urmaşii lui n-ar fi văzut lumina zilei.