Într-o zi, am fost în vizită la o familie de prieteni. Puţin după ce ne-am întâlnit, soţul, care este invalid, i-a spus soţiei că dorea să iasă. Văzând că ea, fiind la rându-i bolnavă, nu-l poate însoţi, m-am oferit să merg cu el. Ea a rămas puţin gânditoare, probabil se temea că sunt prea mică pentru a conduce căruciorul, dar apoi mi-a spus:
- Bine, du-te!
Aşa am ieşit. Am petrecut împreună toată după-amiaza prin parc, pe stradă unde îl mai salutau vechi cunoştinţe. Apoi, spre seară, l-am dus acasă la mine pentru a bea o cafea.
La întoarcere era fericit, dar eu eram mult mai mult decât el. Eram fericită pentru că făcusem şi văzusem un om fericit.
(HILDE DEL BELGIO, Viviamo cosi, Citta Nuova, 1982, 61).
