Darul preţios

Bijutierul, care stătea la biroul său, vede, la un moment dat, o fetiţă care s-a apropiat şi şi-a lipit nasul de geam. Văzând în vitrină un colier albastru, deosebit de frumos şi sclipitor,  ochişorii ei de copil s-au luminat. A intrat în magazin şi a arătat bijutierului frumosul colier albastru. Şi i-a spus:

 - Aş vrea acest colier pentru sora mea. Puteţi să mi-l împachetaţi, aşa frumos, ca pentru un cadou?

Omul a fixat-o cu privirea pe micuţa lui clientă şi a întrebat-o:

-    Dar câţi bani ai?

Fără a sta pe gânduri, s-a ridicat pe vârful picioarelor şi a răsturnat pe tejghea tot ce avea într-o cutiuţă. Au căzut câteva bancnote de mică valoare, un pumn de monede, câteva scoici şi nişte figurine mici.

 - Ajung? - a întrebat ea cu mândrie.

Glasul nevinovăţiei

Era în seara Vinerii Sfinte. Într-o catedrală se pregăteşte procesiunea de Vinerea Mare. Multă lume înconjoară crucea pentru a o venera. Lângă altarul lateral era un preot.

La mică distanţă de el, un copil de vreo cinci ani se ţine de mâna tatălui său; în cealată mână are un buchet de micşunele. Buclele graţioase blonde încadrează faţa-i durdulie şi surâzătoare... Ochii lui, din care străluceşte o rază de inteligenţă precoce şi de nevinovăţie, stau fixaţi asupra crucii. A adus buchetul de micşunele pentru Isus cel răstignit şi ar vrea să meargă să le pună la picioarele lui, însă-i atâta mulţime... e imposibil de ajuns până acolo!... La un moment dat îl vede pe preotul care era la altarul lateral; îl trage de haină pe tatăl său şi, arătându-i-l pe preot, îi spune:

- Tăticule, uite un preot; îi dau lui micşunelele astea... nu-i oare acelaşi cu Isus?... Şi fără să mai aştepte altceva, dă, cu un gest rapid, buchetul de flori preotului...

Iubit copilaş, nu-ţi închipui cât e de mare, cât e de frumoasă, cât e de adevărată vorba pe care ai spus-o!... Da, ceea ce se face preotului e ceea ce se face lui Isus.

Cine te-a învăţat?... Bunii tăi părinţi?... Îngerul tău păzitor?... Duhul Sfânt, care împarte comorile cereşti ale înţelepciunii în mintea celor simpli şi nevinovaţi?...

O, dacă ai putea înţelege şi iubi acest cuvânt şi acest adevăr, atunci când vei fi mare!... Dacă ai putea avea atâta credinţă încât să vezi întotdeauna numai pe Isus în preot!... Dacă ar putea înţelege toţi creştinii că a iubi, a respecta, a cinsti şi apăra  pe Isus şi invers – a urî, a dispreţui, a se împotrivi şi a lovi cu blesteme pe preot – e acelaşi lucru cu a face toate acestea lui Isus însuşi! (Dom Pieri, Per il sacerdozio di Cristo).

Partea bună

Odată, un om tare necăjit a venit la un călugăr şi l-a întrebat;

 - Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?

Atunci bătrânul călugăr a luat o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:

 - Cum este această sticlă?

 - Este pe jumătate goală.

- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină. În viaţă trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, pentru că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, totdeauna vom vedea frumuseţe  şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea bunătate şi iubire…

Credinţa în înviere

Sfânta Felicitas, văduvă şi mamă a şapte copii, a fost obligată să jertfească idolilor. Publius, prefectul Romei, încercă să o convingă, mai întâi, cu vorbe măgulitoare. Nereuşind, începu să o ameninţe: „Nenorocito, dacă tu eşti nebună şi vrei să mori, cruţă măcar viaţa copiilor tăi.”.  La aceste cuvinte, Felicitas răspunse: Fiii mei vor trăi, numai cu condiţia de a nu jertfi idolilor.”.

            A doua zi a fost dusă din nou în faţa judecătorului, pe câmpul lui Marte, unde i s-a spus: Ai milă de copiii tăi, de aceşti bravi tineri!”.

Vocaţie salvată de Maria

 Iată un fapt povestit de o persoană vrednică de încredere: un misionar care-şi datorează chemarea Preacuratei Fecioare Maria. De tânăr simţise chemarea Domnului, dar părinţii săi erau în vârstă, şi le era singurul sprijin la bătrâneţe. S-a hotărât să înveţe o meserie care să asigure cel puţin hrană neputinţei lor şi aşa să aştepte cu încredere până va putea să-şi urmeze vocaţia.

A trebuit să meargă în armată. Mergând la oaste, în timpul unui atac de cavalerie, calul său a căzut la pământ şi i-a rupt ambele picioare.

La infirmerie, medicul i-a zis că a doua zi trebuie să-i amputeze ambele picioare.

Credinţa şi încrederea

Michel Renaout, deputat al Parlamentului francez în anul 1871, dar şi un om de mare credinţă, a mers într-o zi la o agenţie ca să închirieze un apartament. A plătit pentru asta un avans de 250 de franci.

-         Doriţi chitanţă? – a întrebat proprietarul.

-         Nu, nu e important… noi putem merge pe încredere… şi, apoi, Dumnezeu vede.

-         Cum? Dumneavoastră, domnule Renaout, credeţi în Dumnezeu?

-         Sigur! Dar tu, nu?

-         Eu nu, a răspuns proprietarul.

-         Atunci, daţi-mi chitanţă!

Urmele

Un francez străbătea deşertul, având drept călăuză un bun creştin, evlavios. Zi după zi, localnicul îngenunchea, dimineaţa şi seara, pe nisipul arzător şi îl chema pe Dumnezeu în rugăciune. Într-o seară, când creştinul însoţitor a îngenuncheat să se roage, francezul necredincios l-a întrebat: “De unde ştii că există un Dumnezeu?” Călăuza s-a uitat un moment la el şi apoi a răspuns: “De unde ştiu că există un Dumnezeu? Îţi voi răspunde la această întrebare, dacă îmi dai voie să îţi pun mai întâi eu una. De unde am ştiut în dimineaţa aceasta că o cămilă, şi nu un om, a trecut pe lângă cortul nostru în timp ce dormeam noaptea trecută?” Francezul a râs şi a spus: “Cum adică, am ştiut datorită urmei de copită de pe nisip. Acea urmă nu era de la piciorul unui om.” Bunul creştin a privit atunci spre apus, unde soarele apunând arunca raze roşii şi aurii şi violete pe bolta cerului, şi, arătând spre soare, spuse: “Nici aceasta nu este urma lăsată de un om”.