Două inimi

Iată o povestire scrisă de Ursula Schnidrig:

Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era, cu adevărat, perfectă. Nu era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată. Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis:

 - Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa frumoasă ca a mea!

Biblia în lagăr

În lagărele de concentrare din Moravia – scrie deţinutul politic Andrej Siniavskij – Sfânta Scriptură era interzisă. Şi totuşi, ea circulă în copii scrise la mână. La fiecare percheziţie sunt confiscate foiţe, dar curând reapar şi se difuzează în zonă. La apus şi la răsărit pot fi văzute, în spatele clădirii băilor, persoane în genunchi… Dacă trece un gardian, acesta îi alungă, dar, imediat ce dispare, vezi din nou pe câte unul în picioare absorbit în rugăciune.

Nu cu mult timp după sosirea mea în lagăr, spre seară, la o oră înainte de stingere, s-a apropiat de mine cineva care m-a întrebat cu grijă dacă aş vrea să ascult Apocalipsul. M-a condus într-un loc unde era mai uşor de evitat gardienii. Acolo, în penumbra vizuinii asemănătoare unei peşteri, se adunaseră deja şi se pitiseră prin colțuri, ghemuiţi pe călcâie, câțiva oameni, şi așteptam ca să scoată cineva de sub haină cartea sau mâna de foi. Dar greşeam.

În lumina roşiatică a peşterii, un om s-a ridicat şi a început să recite din memorie, cuvânt cu cuvânt, Apocalipsul. Apoi fochistul, bătrânul ţăran care aici era stâlpul casei, a spus: “Iar acum continuă tu, Fjodor”! Apoi s-a sărit o parte a textului, pentru că cel care ştia continuarea era la muncă în tura de noapte. “Ei, îl vom asculta altă dată”, a spus fochistul şi i-a dat cuvântul lui Pjotr. În acest punct mi-am dat seama că acei deţinuţi, toţi simpli ţărani care aveau de făcut pedepse de zece, cincisprezece, douăzeci de ani în lagăr, şi-au împărţit toţi principalele texte din Sfânta Scriptură, le memoraseră şi, întâlnindu-se în secret din când în când, le repetau pentru toţi.

Glasul conştiinţei

Un misionar povestește cum, într-o zi, a venit la el un  păgân. Acesta trăise doar în sălbăticie, şi nu ştia nimic despre iubirea creştină. Fiind mort de foame, a îndrăznit să vină la misionar ca să ceară un pumn de făină. Misionarul i-a dat. Când păgânul a ajuns acasă a găsit în făină o monedă de argint.

A doua zi s-a întors la misionar şi i-a spus:

 - După ce am găsit, în făina pe care mi-ai dat-o, această monedă preţioasă, mi-am dat seama că în mine sunt doi oameni: unul bun şi unul rău. Aceştia s-au certat întrei ei toată noaptea şi nu m-am putut odihni chiar deloc. Omul rău din mine spunea: „Misionarul ţi-a dat tot ce era în vasul cu făină şi aşa că nu trebuie să-i înapoiezi moneda. Poţi să mergi să-şi cumperi ceva de băut.” Alt om din mine spunea: „Du înapoi moneda, deoarece tu ai cerut doar făină.” Ca să fac pace între ei, am venit să-ţi înapoiez moneda...

           Putem concluziona: chiar şi în cei mai răi oameni, nu se poate să nu fie ceva bun.

Fate bene fratelli

În cartea despre viața Sfântului Ioan al lui Dumnezeu (1495 -1550), un sfânt spaniol de origine portugheză,  este descrisă o emoționantă întâmplare. Acest sfânt se îngrijea cu mare iubire de cei bolnavi, le bandaja rănile, era caritabil cu cei sărmani, chiar săruta rănile respingătoare.

Într-o zi s-a aplecat asupra unui rănit şi a început să-i spele cu apă picioarele care-l dureau. La un moment dat Sfântul Ioan a văzut, pe picioarele acestui om rănit, răni adânci de piroane, care, în mod neașteptat, au început să strălucească cu o lumină ca de cristal şi cu o aureolă cerească. Uimit de această vedenie, Sfântul Ioan a exclamat: “Tu, Doamne Isuse, eşti acesta?”. În acele momente sfântul a văzut chipul Mântuitorului Cristos, în gloria cerească şi a auzit aceste cuvinte de laudă: «Într-adevăr, eu sunt acesta. De fiecare dată, când tu speli rănile bolnavilor, faci aceasta pentru mine”. După aceste cuvinte viziunea a dispărut.

Sfântul Ioan al lui Dumnezeu a înființat o congregație numită „Fate bene fratelli”. Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al spitalelor şi al celor care lucrează pentru redarea sănătății celor bolnavi.

Aproape de Dumnezeu

În timpul primului război mondial au fost chemaţi pe front şi tinerii de 18 ani. Era ceva sfâşietor să vezi cum îşi iau rămas bun de la cei dragi. În gara unui oraş mare, părinţii şi prietenii erau strânşi în jurul unui grup de soldaţi care plecau. Toţi se îmbrăţişau plângând; mulţi se priveau pentru ultima dată.

Un bărbat strângea mâna fiului său încercând zadarnic să-i spună "Adio". Ochii săi erau plini de lacrimi. Mâinile îi tremurau şi nu reuşea să vorbească. Acela era singurul său fiu, îl iubea din toata inima. Dar ce putea să-i spună?

Fără iubire....

Un soldat francez, Michel, deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, povestește în jurnalul său:

“Într-o zi, m-a chemat comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un singur tacâm, iar după mine a intrat comandantul. Eu aveam o foame de lup. Comandantul s-a așezat la masă şi a fost servit cu un ospăț regesc, iar eu trebuia să stau acolo şi doar să privesc. El îşi lingea buzele, în timp ce eu muream de foame.

Jertfă de mamă

În anul 1989 un cutremur înspăimântător a zguduit Armenia şi a provocat plâns şi jale. Uniunea Sovietică, atât de dur lovită, a avut însă ocazia să experimenteze mângâierea şi solidaritatea întregii lumi. 

Dintre cei care au ajutat nu a lipsit nici Maica Tereza şi surorile ei. Deosebit de emoționantă a fost întâlnirea cu o femeie supraviețuitoare, rămasă îngropată de vie cu copilul ei timp de optsprezece zile. Acea mamă armeană era pe moarte pentru că în tot acel lung şi teribil prizonierat, în ultima săptămână, şi-a tăiat câte un deget în fiecare zi ca să îl dea copilului să sugă. Sângele ei dăruit devenea viaţă pentru propriul copil. Când Maica Tereza s-a apropiat să o sărute, acea femeie eroică a atins crucifixul, pe care misionarele carităţii o poartă pe umărul stâng, şi cu voce stinsă a spus: “El m-a învățat!”