Un soldat francez, Michel,
deportat într-un lagăr nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, povestește în jurnalul său:
“Într-o zi, m-a chemat
comandantul lagărului. Am fost dus într-o cameră unde era pusă o masă cu un
singur tacâm, iar după mine a intrat comandantul. Eu aveam o foame de lup.
Comandantul s-a așezat la masă şi a fost servit cu un ospăț regesc, iar eu
trebuia să stau acolo şi doar să privesc. El îşi lingea buzele, în timp ce eu
muream de foame.
Dar ce era mai rău încă nu
venise. La sfârşit i s-a adus cafeaua. Atunci a scos un pachet pe masă şi mi-a
spus:
- Privește acest
pachet. Ţi l-a trimis soția de la Paris. E plin de prăjituri.
Ştiam cât de puţin era de mâncare
în acea vreme şi cât trebuia să fi economisit soţia ca să-mi facă acest pachet.
Apoi comandantul s-a pus să le mănânce una câte una. L-am rugat:
- Daţi-mi, vă rog,
măcar una, nu vreau s-o mănânc, dar s-o păstrez ca amintire de la soţia mea.
El a mâncat-o, zâmbind, pe
ultima. Aceasta era clipa când exasperarea atinge punctul culminant şi se
transformă în ură. În acea clipă am fost conştient ce înseamnă că dragostea lui
Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Am simţit dragoste pentru omul
acela. M-am gândit: bietul de el, n-are pe nimeni ca să-l iubească. Este
înconjurat doar de ură.”
