Pruncuşorul aduce cheia

Sfântului Gerard Maiella (1726 - 1755, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz foarte neobişnuit, încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat cu sârguinţă şi recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. El slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi a fost văzut palid şi speriat, învârtindu-se în jurul fântânii din piaţa care se afla în faţa catedralei. Nici el nu-şi putea închipui cum s-au petrecut lucrurile. A auzit doar o bufnitură în apă, deoarece cheia de la palatul episcopal i-a alunecat din mână. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios şi destul de nervos? Putea să-l dea afară din slujbă. Din ce va trăi? Unde să se ducă?

Preotul pe eşafod

Era în luna iulie a anului 1792. Părintele M. Bravard, directorul Seminarului "Sfântul Carol" din Dieceza de Avignon (Franţa), condamnat la moarte de un tribunal revoluţionar, se îndrepta cu mare seninătate şi calm spre locul de execuţie recitând Breviarul. Unul dintre călăi, furios din cauza calmului părintelui, l-a lovit peste mână, ca să-i cada cartea de rugăciuni. Părintele Bravard s-a aplecat, a îngenuncheat şi a luat Breviarul, continuând să-l recite până când securea i-a retezat capul, confirmând prin tăria sa ceea ce spusese sfântul Ciprian: „Sacerdos evangelium Christi tenens, occidi potest, vinci non potest” - adica: „Preotul, care ţine în mâini evanghelia lui Cristos, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Acelaşi lucru ar trebui să se spună despre fiecare creştin: Creştinul, care se roagă şi păstrează în inimă cuvântul lui Dumnezeu, poate fi omorât, dar nu poate fi învins.

Epitaf

Într-un cimitir se află un monument pe care este scris următorul epitaf: „Aici odihneşte M.N., mort la vârsta de 90 de ani, după ce a trăit doar trei ani”. Un curios, trecând pe acolo, a văzut, a citit, dar nu înţelegea cum vine asta. Atunci o rudă a răposatului i-a explicat: „Acest om a trăit în necredinţă şi fărădelegi până la vârsta de 87 de ani. La această vârstă s-a convertit şi a mai trăi doar trei ani ca un creştin adevărat. Din acest motiv a cerut să i se scrie acest epitaf.”

Sfântul cu coşurile

Ioan, înaltul funcţionar al împăratului bizantin din Damasc, deşi copleşit de puteri şi onoruri pământeşti, a părăsit viaţa elegantă şi zgomotoasă a curţii, retrăgându-se în liniştea pustiului, la Mănăstirea "Sfântul Sava", nu departe de Betleem (vezi foto). Aici, în faţa lui Dumnezeu şi a prăpastiilor stâncoase, arse de soare, a început şcoala aspră a desăvârşirii. În ceasurile libere, acest mare predicator, orator şi scriitor, care se dovedise şi un mare apologet al credinţei, se ocupa cu împletirea coşurilor, din care îşi câştiga hrana de fiecare zi.

Când e lumină?

            Într-o ţară de misiune, un misionar i-a întrebat, într-una din zile, pe cei pe care îi evangheliza: “Cum vă daţi seama când se sfârşeşte noaptea şi când începe ziua?” Unul din cei prezenţi acolo răspunse: “Când privesc de departe un animal şi reuşesc să-l disting dacă este un tigru sau o zebră”. “Nu” – răspunse misionarul. Un altul zise: “Când privesc de departe un copac şi reuşesc să-l disting dacă este sau nu de banane”. “Greşit răspunsul” – declară misionarul. “Atunci care este soluţia?” – întrebară ei. “Când privesc un om oarecare şi recunosc în el un frate, un tată, o mamă, o soră, pe Cristos întruchipat în cel sărac, închis, bolnav sau marginalizat – spuse misionarul. Dacă nu ştii să faci acestea, este încă întuneric în sufletul tău, chiar dacă soarele este sus pe cer”.

De ce la biserică?

Josh era un bărbat care nu mai călca pe la biserică. Spunea şi el, cum spun mulţi că Dumnezeu este pete tot şi nu e nevoie de mers la biserică. Ba chiar le argumenta astfel prietenilor lui: din moment ce Dumnezeu se află în sufletul fiecăruia ce nevoie mai este să meargă cineva la Biserică?

Preotul lui paroh a aflat cum gândea şi s-a hotărât să îi facă o vizită. Preotul a apărut la uşa casei lui Josh într-o seară rece de iarnă, găsindu-l pe acesta lângă şemineu. Josh l-a invitat să stea lângă el, aşa că s-au aşezat amândoi lângă foc.

Maria apără oraşul Lviv

Era în anul 1675. Oraşul Lviv (azi în Ucraina) era pe atunci în Polonia. Regele Poloniei era Jan Sobieski. Oraşul Lviv era asaltat de armatele turceşti, însă un fenomen atmosferic despre care dau mărturie foarte mulţi din cei prezenţi, i-a venit în ajutor regelui polonez. Armata turcă era net superioară numeric celei poloneze. Trei sute de mii de oameni (după cum se vede din documentele turceşti) atacau armata poloneză cu doar şase mii de soldaţi. Toată populaţia oraşului Lviv era în genunchi,  în faţa catedralei, şi se ruga Maicii Domnului.

Chiar de la începutul luptei, când aripa dreaptă a armatei poloneze începea să cedeze, cerul s-a acoperit de o mare mulţime de nori negri. Apoi, imediat o furtună puternică însoţită de tunete şi fulgere s-a abătut asupra armatelor turce. Ba, mai mult un vânt puternic şi o ploaie torenţială, mai rar întâlnită, s-au dezlănţuit asupra turcilor. Polonezii, mai obişnuiţi cu vântul şi ploaia, s-au năpustit asupra duşmanilor otomani, iar aceştia au luat-o la fugă. Toată lumea izbucnit în strigăte de victorie, aclamând: „Trăiască Isus! Trăiască Maria!”. Asta se întâmpla în ajunul sărbătorii Maicii Domnului de la Czestochowa, la 25 august 1675 (sărbătoarea Maicii Domnului de la Czestochowa fiind la data de 26 august).