Josh era un bărbat
care nu mai călca pe la biserică. Spunea şi el, cum spun mulţi că Dumnezeu este
pete tot şi nu e nevoie de mers la biserică. Ba chiar le argumenta astfel
prietenilor lui: din moment ce Dumnezeu se află în sufletul fiecăruia ce nevoie
mai este să meargă cineva la
Biserică?
Preotul lui paroh a
aflat cum gândea şi s-a hotărât să îi facă o vizită. Preotul a apărut la uşa
casei lui Josh într-o seară rece de iarnă, găsindu-l pe acesta lângă şemineu.
Josh l-a invitat să stea lângă el, aşa că s-au aşezat amândoi lângă foc.
Preotul nu a
început să îi vorbească despre mersul la biserică, deşi Josh presupunea că
pentru aceasta venise. Au vorbit despre vreme. Între timp preotul a scos cu
cleştele o bucată de lemn din foc şi a pus-o lângă şemineu. Amândoi se uitau
cum flăcările scad în intensitate, apoi se sting, pentru ca la final să rămână
un tăciune stins, acoperit cu cenuşă. Josh a priceput mesajul: cărbunele singur,
izolat, fără ceilalţi cărbuni, se stinge. S-a întors către preot şi i-a spus:
“Părinte, duminica aceasta voi fi în biserică.” Asemenea acelei bucăţii de
lemn, şi noi avem nevoie de comuniunea cu fraţii de credinţă pentru a menţine
în noi focul credinţei. Avem nevoie de biserică.
