Secretul spovezii

Pe la începutul secolului 20, ziarele ruseşti  prezentau cazul impresionant al unui paroh care fusese condamnat la munca silnică pentru că ar fi ucis un om din parohia sa. Dovada era puşca descărcată, găsită în sacristia bisericii sale.

            Douăzeci de ani mai târziu, organistul din acea parohie se afla pe patul de moarte. Acesta, cu puţin înainte de a muri, chemă autorităţile din sat şi le mărturisi că el îl ucisese pe acel om, pentru care era arestat parohul. El făcuse crima pentru a se căsători cu femeia răposatului. Pentru a da vina pe paroh, a ascuns arma în sacristie. Ba, mai mult, ca să închidă gura parohului, s-a spovedit la el, mărturisind ce făcuse. Imediat autorităţile au dat telegramă la Petrograd, cerând ca parohul din Kobliowles să fie eliberat. Au primit însă răspuns că acel preot murise cu câteva luni în urmă…

            Un model de preot care păstrează, chiar cu preţul libertăţii şi al vieţii, secretul spovezii. Duhovnicul poate fi martir, dar niciodată trădător.

Judecătorul judecat

O povestioară spune cum, la sfârşitul lumii, oamenii au fost adunaţi pentru judecată. Miliarde de persoane aşteptau pe o câmpie întinsă, tulburaţi de măreţia evenimentului. La un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite şi să se revolte:

 - Cu ce drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine? - strigă un evreu, arătându-şi numărul de deţinut de pe mână.  Ştie el ce înseamnă să fii deţinut într-un lagăr nazist?

 - Dar de asta ce zici? – zise un bărbat de culoare. Am fost torturat, bătut şi ucis doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!

 - Iar eu – se ridică o studentă care a fost bruscată, abuzată – de ce a trebuit să sufăr atât? Nu a fost vina mea!

Pe toată întinderea câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu:

Sarmana vânzătoare de flori

Celebrul cardinal Pie, Arhiepiscop de Poitiers, vorbind într-o zi unui grup de doamne zeloase despre chemările la starea preoţească si călugărescă, spunea: ,,Eu cunosc foarte bine un băiat sărac, născut într-un sătişor, aproape de Les Chârtres, care ardea de dorul da a se face preot, însă părinţii lui erau foarte săraci şi nu-l puteau întreţine la studii, ba, mai mult, rămase orfan de mic, din copilărie.

            Într-o zi de Bobotează, acest copil a intrat în catedrala din Poitiers şi şi-a umplut inima cu frumuseţea şi măreţia ceremoniilor din biserică. O dorinţă arzătoare, o rază de lumină şi speranţă i-a cuprins inima, un nod de plâns i s-a suit pâna-n gât şi a ieşit îndată afară; lacrimile au început să strălucească în ochii săi fragezi.

            Ieşind din Biserică, o doamnă bătrână îl vede plângând; era o vânzătoare

Sacrificiul fratelui

Doi fraţi locuiau împreună în acelaşi apartament. Fratele cel mare era onest, lucra din greu şi avea frică de Dumnezeu, pe când cel mic era necinstit, un derbedeu interesat de arme şi droguri. De multe ori fratele cel mic venea seara târziu, beat şi cu o mulţime de bani, iar fratele cel mare petrecea ore în şir cu el încercând să îl convingă să ducă o viaţă mai corectă, onestă. Dar tânărul nici nu vroia să audă.

 Într-o zi a apărut în casă cu o armă în mână şi plin de sânge: “Am ucis un om”, a spus el. În câteva minute casa era înconjurată de poliţie, iar cei doi ştiau că nu au scăpare. “Nu am dorit să îl ucid”, a mai spus fratele cel mic.

Privirea mamei

         În anul 1868, au avut loc nişte misiuni în Aquisgran. Unul dintre misionari a redat o întâmplare care a impresionat profund auditoriul:
"Acum câţiva ani, o biată mamă se afla pe patul său de moarte, înconjurată de copiii săi. Toţi, mai puţin unul. Acesta se afla în închisoare, împlinind o condamnare de cinci ani, pentru un delict, care a presupus o adevărată tortură şi chin pentru mama sa.
Muribunda a făcut demersuri înaintea autorităţilor pentru ca să i se permită fiului său să vină şi să-şi poată lua rămas bun, înainte de a muri. Cererea sa i-a fost aprobată. Fiul, însoţit de două gărzi, a ajuns  să-şi viziteze mama.

Ora de lucru

         Un bărbat a venit de la muncă târziu, obosit şi nervos, găsindu-şi băieţelul de 5 ani aşteptând la uşă nerăbdător.
- Tati, pot să te întreb ceva?
- Da sigur. Despre ce e vorba? a răspuns el.
- Tati, câţi bani câştigi pe oră?
- Ei, dar asta nu e treaba ta. De ce mă întrebi astfel de lucruri? spuse omul nervos.
- Doar vreau să ştiu...Te rog, spune-mi cât câştigi pe oră?
- Dacă trebuie să ştii... câştig 50 de dolari pe oră.
- Ah, a răspuns micuţul trist, cu capul plecat. Tati, îmi împrumuţi, te rog, 25 de dolari?
Tatăl s-a înfuriat:
- Dacă singurul motiv, pentru care m-ai întrebat asta, este ca sa-mi ceri nişte bani

Nimic nu-i în zadar

Un ziar oarecare, la secţiunea „Scrisori către Director", a publicat opinia unui om care spunea:
            „Am fost, timp de 30 de ani, în fiecare duminică la liturghie. Am ascultat cam 1.500 de predici, însă nu pot să-mi amintesc nici măcar una dintre ele. Mă gândesc că mi-am irosit timpul, iar preoţii pe al lor: eu ascultând, iar ei rostind predici în zadar. De ce să mai merg la biserică?"
            Pornind de la acea scrisoare, a început o mică polemică în secţiunea aceasta din ziar, care a durat vreme de câteva săptămâni. La un moment dat, cineva a scris câteva rânduri care, în mod surprinzător, au aplanat toate controversele. Iată ce a scris:
          „Am 30 de ani de când sunt căsătorit. De atunci am servit mai bine de 20.000 de prânzuri şi cine, însă nu pot să-mi amintesc meniul întreg din nici o zi. În schimb, pentru acest motiv nu trebuie dedus că au fost în zadar. M-au alimentat şi mi-au dat forţa pentru a trăi. Dacă nu aş fi servit acele mese, astăzi aş fi mort".