O farâmă de iubire

Mă aflam la intrarea unei secţii de poliţie transformată provizoriu în închisoare. Mai erau cu mine şi alte persoane: unele venite din curiozitate, altele pentru că aveau rude. Aşteptau să se deschidă uşa. Am auzit paşi care se apropiau, apoi voci: mai ales una, tot mai stridentă, o voce de femeie. Uşa s-a deschis şi am văzut un spectacol care nu se va şterge niciodată din mintea mea.

Venea o femeie însoţită de doi agenţi şi urmată de alţi doi; un poliţist robust o ţinea de o mână, un altul de cealaltă mână. Avea părul zburlit, tâmpla dreaptă vânătă, cea stângă acoperită de sânge şi se zbătea furioasă pentru a se elibera din strânsoarea agenţilor. Atmosfera era plină de blestemele şi înjurăturile ei. Îşi agita capul cu sălbăticie, în timp ce şase bărbaţi o târau pe alee.

Ce puteam face? Într-o clipă, ocazia ar fi putut să fie pierdută pentru totdeauna.

Fetiţa şi păpuşa

Un vizitator care a intrat în casa unui prieten, a observat că fetiţa acestuia avea o mare colecţie de păpuşi. Peste tot prin casă erau păpuşi, de toate mărimile şi de toate formele, care mai de care mai atrăgătoare.

Toate aceste păpuşi arătau faptul că prin acest hobby, fetiţa îşi găsea plăcerea şi împlinirea lăuntrică. După ce vizitatorul a urmărit cu mare atenţie fiecare păpuşă, a întrebat-o pe fetiţă: “Văd că ai multe păpuşi; pe care dintre acestea o iubeşti mai mult ?”

În loc să-i identifice pe vreuna dintre ele, fetiţa a alergat repede în dormitorul ei şi a adus o păpuşă dezagreabilă, urâtă. Acesteia îi lipsea un ochi. Păru-i era foarte rar şi arăta ca nişte ţepi. Hainele îi erau murdare şi zdrenţuite, iar un papuc nu-l mai avea.

Surprins de starea jalnică în care era păpuşa prezentată, vizitatorul a întrebat-o din nou pe copilă: “de ce iubeşti tocmai această păpuşă, mai mult decât pe toate celelalte?” După ce i-a ascultat întrebarea, fetiţa a răspuns cu sfială: “Dacă n-o iubesc eu, n-o mai iubeşte nimeni!”

Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, poate fi asemănată cu dragostea acestei fetiţe pentru acea păpuşă dezagreabilă. Afectaţi de păcat, am ajuns într-o stare atât de dezonorantă, încât dacă nu ne iubeşte Dumnezeu, nimeni altcineva nu ne mai poate iubi!

Asemenea Sfântului Iosif

În timpul unei epidemii, care pustiise o regiune întreagă, mulţi săraci au căzut victime. Un preot vrednic, înfruntând eroic primejdia, mergea din casă în casă spre a-i îngriji pe muribunzi. Intrând într-o cocioabă unde un bătrân în agonie zăcea pe nişte zdrenţe murdare, începe să-l încurajeze că în curând va pleca din această lume plină de mizerii şi îşi va găsi adăpostul definitiv în împărăţia fericirii.

Bătrânul îl întrerupe şi îi spune: „Despre ce mizerii vorbiţi? Vă înşelaţi. Eu l-am ales pe sfântul Iosif de patron şi model, şi, ca şi dânsul, nu m-am plâns niciodată de soarta mea. N-am cunoscut nici ce-i ura, nici ce-i invidia; iar somnul meu a fost întotdeauna liniştit. Instrumentele, pe care le vedeţi în această cămăruţă, mi-au procurat pâinea de toate zilele. Am fost sărac, dar şi sfântul Iosif a fost. Totul este să ştii să te supui voinţei lui Dumnezeu. Voi muri. Dacă am ştiut să trăiesc, voi şti şi să mor. Cred că acum a sosit timpul plecării. Daţi-mi-l pe Isus!”

După ce s-a împărtăşit, cu simplitatea omului credincios şi nevinovat ca un copil, a spus, privind spre cer: Tată… e… Adio, părinte!

                     (Mergeţi la Iosif! Ed. Presa Bună, Iaşi, 1934)  

"Eu te iubesc!"

Într-o zi, în casa Fericitei Tereza de  Calcutta (cea care a primit premiul Nobel pentru pace în anul 1979) a fost adusă o femeie muribundă, care a mai avut foarte puţin de trăit. Maica Tereza s-a ridicat imediat şi s-a apropiat personal de acea femeie. Când a ridicat învelitoarea cu care era acoperită, s-a îngrozit cât era de bolnavă şi neîngrijită. Imediat a început să o trateze, să o reanimeze cu medicamente, cu ceva de mâncare, adică tot ce se mai putea face.

Femeia muribundă, uimită, o privi pe soră şi, cu o voce slăbită de tot, întreabă: „Dar de ce faci toate acestea?”.  Maica Tereza i-a răspuns: „Pentru că te iubesc”. O rază de fericire ilumină faţa muribundei. Cu o ultimă sforţare, o rugă pe Maica Tereza: „Te rog, mai spune-mi o dată”. „Eu te iubesc” a repetat sora cu surâsul ei specific pe buze. Muribunda, strângând cu putere mâinile călugăriţei între ale sale, o trase mai aproape de ea. În timp ce îşi dădea liniştită sufletul, a dorit să mai audă o dată aceste cuvinte luminoase şi mângâietoare, cu adevărat dumnezeieşti.

Zelul unui african

Este vorba de Alfons, un catehet din Burundi, care prin sentimentele şi roadele apostolatului său ne poate fi model. Iată cum îl descrie pr. Lepot.

Alfons era mic de statură, avea capul mare, puţin disproporţionat, însă trupul său mic închidea un suflet aprins, îmbogăţit cu o credinţă tare şi cu o vie încredere în providenţa lui Dumnezeu. L-am cunoscut acum câţiva ani în urmă, în dimineaţa unei zile de Vinerea Mare, când, mergând foarte devreme în biserică pentru ca să deschid uşile, l-am descoperit înghesuit într-un colţ. S-a ridicat speriat zicându-mi: „Eu sunt… am petrecut noaptea la picioarele Domnului.”

- Mergi şi te odihneşte – i-am zis eu. mişcat.

Din acea zi Alfons – obţinând permisiunea – petrecea noaptea de Joi spre Vinerea Mare în biserică.

Într-o zi m-am dus la el în sat, la Urundi, la aproximativ 2 ore de mers de la misiunea din Muiga. Un copil negru, văzându-mă, alergă înaintea lui ca să-l înştiinţeze şi îndată mulţimea de copii şi copile, pe care el îi aduna zilnic, a început să sară şi să strige în jurul meu: „Bună ziua, părinte… Buakeie, părinte!...”

Minune a Sfântului Iosif

O tânără, numită Filomena, în vârstă de 19 ani, zăcea în pat de la 5 septembrie 1867. O boală de nervi, cu toate urmările ei obişnuite, îi slăbea puterile încât orice mişcare îi provoca dureri de nedescris, iar stomacul nu mai suporta nici măcar o lingură cu apă. Nu mai rămăsese altă speranţă pentru ea decât doar bunul Dumnezeu. Toţi care o vizitau, se rugau lui Dumnezeu să aibă milă şi să pună capăt atâtor suferinţe. Iar dacă nu se poate altfel, să o ia la el ca să scape de durere.

Aceasta era starea tinerei Filomena, când, la 28 februarie 1868, primi, de la o călugăriţă, o scrisoare prin care aceasta o încuraja şi îi propunea ca la 11 martie să înceapă o novenă la Sfântul Iosif. Novena trebuia să se termine chiar în sărbătoarea sfântului, la 19 martie.

Doreau un preot

Corabia care îl ducea pe Sfântul Francisc Xaveriu spre India se opri pentru alimentare în insula Socotra. Populaţia de pe insulă fusese evanghelizată mai înainte, însă de mai mulţi ani nu mai văzuseră preot misionar pe insula lor. Sfântul profită de această oprire pe insulă pentru a boteza şi a predica Împărăţia lui Dumnezeu acelor inimi deschise harului.

După câteva zile corabia trebuia să plece şi ridică ancora. Întreaga mulţime, care zadarnic încerca să-l oprească pe Sfântul Francisc, plângea pe ţărm; femeile ridicau copiii în sus şi-i îndreptau spre corabia care se îndepărta strigând: „Cine-i va învăţa credinţa? Cine-i va întări în observarea legilor lui Dumnezeu?...”; bătrânii suspinau şi ei spunând: „Şi noi…? Pe noi cine ne va asista la moarte? Cine ne va da hrana pentru viaţa veşnică?... Cine ne va curăţa sufletul înainte de a pleca în faţa lui Dumnezeu?...”

Sărman popor pierdut în ocean!... Ei au înţeles frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care foarte mulţi creştini astăzi o ignoră sau o trec cu vederea.

Ei au înţeles nevoia de a avea preot… (Mons. Giovani Colombo).