În timpul unei
epidemii, care pustiise o regiune întreagă, mulţi săraci au căzut victime. Un
preot vrednic, înfruntând eroic primejdia, mergea din casă în casă spre a-i îngriji
pe muribunzi. Intrând într-o cocioabă unde un bătrân în agonie zăcea pe nişte zdrenţe
murdare, începe să-l încurajeze că în curând va pleca din această lume plină de
mizerii şi îşi va găsi adăpostul definitiv în împărăţia fericirii.
Bătrânul îl
întrerupe şi îi spune: „Despre ce mizerii vorbiţi? Vă înşelaţi. Eu l-am ales pe
sfântul Iosif de patron şi model, şi, ca şi dânsul, nu m-am plâns niciodată de
soarta mea. N-am cunoscut nici ce-i ura, nici ce-i invidia; iar somnul meu a
fost întotdeauna liniştit. Instrumentele, pe care le vedeţi în această
cămăruţă, mi-au procurat pâinea de toate zilele. Am fost sărac, dar şi sfântul
Iosif a fost. Totul este să ştii să te supui voinţei lui Dumnezeu. Voi muri.
Dacă am ştiut să trăiesc, voi şti şi să mor. Cred că acum a sosit timpul plecării.
Daţi-mi-l pe Isus!”
După ce s-a
împărtăşit, cu simplitatea omului credincios şi nevinovat ca un copil, a spus,
privind spre cer: Tată… e… Adio, părinte!
(Mergeţi la Iosif! Ed. Presa Bună, Iaşi, 1934)
