Mă aflam la
intrarea unei secţii de poliţie transformată provizoriu în închisoare. Mai erau
cu mine şi alte persoane: unele venite din curiozitate, altele pentru că aveau
rude. Aşteptau să se deschidă uşa.
Am auzit paşi care se apropiau, apoi voci: mai ales una, tot mai stridentă, o
voce de femeie. Uşa
s-a deschis şi am văzut un spectacol care nu se va şterge niciodată din mintea
mea.
Venea o femeie
însoţită de doi agenţi şi urmată de alţi doi; un poliţist robust o ţinea de o
mână, un altul de cealaltă mână. Avea părul zburlit, tâmpla dreaptă vânătă, cea
stângă acoperită de sânge şi se zbătea furioasă pentru a se elibera din
strânsoarea agenţilor. Atmosfera era plină de blestemele şi înjurăturile ei.
Îşi agita capul cu sălbăticie, în timp ce şase bărbaţi o târau pe alee.
Ce puteam face?
Într-o clipă, ocazia ar fi putut să fie pierdută pentru totdeauna.
Ce să fac?
Să mă rog? Nu aveam timp. Să le dau bani? Nu i-ar fi luat. Nici nu mă gândeam
să întreb. Nu ştiu. Dar un impuls neaşteptat m-a făcut să înaintez repede şi să
o sărut pe obraz. Agenţii surprinşi de gestul meu au mai slăbit puţin
strânsoarea? Nici asta nu ştiu. Ştiu doar că femeia şi-a eliberat dintr-o
mişcare mâna, şi-a împreunat mâinile şi, în timp ce vântul îi flutura părul, a
ridicat spre cer un strigăt şi a exclamat: “Dumnezeul meu!”
Apoi a privit în
jur şi a ridicat din nou ochii spre cer: “Dumnezeul meu! Cine m-a sărutat?
Nimeni nu m-a mai sărutat de când a murit mama mea.”
Apoi şi-a ascuns
faţa în palme şi s-a lăsat condusă, ca un înger, până la maşina care trebuia să
o ducă, repetând: “Nimeni, niciodată, nu m-a sărutat de când a murit mama mea.”
Oare ce ar trebui făcut
pentru oamenii pe care nu-i mai iubeşte nimeni pe faţa pământului?
(A. GASPARINO, Il Sacramento del
Perdono, Leumann 1987,)
