Viscolul

Doi hoţi spanioli s-au folosit de o furtună de zăpadă pentru a tâlhări şi ucide un călător. Era un viscol puternic, şi ei au crezut că nu i-a văzut nimeni. Dar amândoi au fost prinşi şi condamnaţi la moarte.

Au făcut recurs la regină, iar aceasta a dat dispoziţie să li se schimbe sentinţa.

În ziua execuţiei, însă, s-a pornit un viscol năprasnic, încât diligenţa care aducea actul reginei a ajuns la două ore după execuţia lor. S-au folosit de viscol pentru crimă, tot viscolul le-a adus moartea.

Omul botezat

În timpul unei persecuţii, împotriva unor creştini din Africa, soldaţii i-au arestat pe preotul misionar şi pe surorile care erau responsabile de catehizarea indigenilor, ba mai mult, au distrus şi biserica satului. În acest timp, un tânăr se apropia grăbit de biserică deoarece trebuia să participe la ora de catehism. Însă, când l-au zărit soldaţii, aceştia i se adresară cu răutate:

 - Ce vrei să faci? Unde mergi?

 -  Merg la ora de catehism – răspunse tânărul.

 - Nu va mai fi nici o oră de catehism.

 - Vreau să-l văd pe misionar – spuse copilul.

 - Nu mai este nici un misionar; l-am arestat.

 - Atunci eu vreau să intru în biserică.

 - Nu se poate căci am distrus-o.

Tânărul, mirat şi întristat, tăcu, dar după câteva momente zice:

 - Aţi spus că aţi distrus biserica, dar eu sunt botezat, eu sunt Biserica!

Iată un răspuns al unui tânăr, care poate fi al unui mare teolog.

Dulceaţa păcatului

Odată, un om, sătul de păcatele lumii, se retrase într-o casă din pădure. Într-o zi au venit la el nişte prieteni ca să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le-a zis:

 - Haideţi să vă arăt păcatul şi urmările lui.

            A luat câţiva faguri cu miere şi i-a pus într-un loc din pădure, unde obişnuia să vină un urs. Au urmărit cu toţii ce se întâmplă, rămânând în cerdacul casei. Au văzut cum ursul a venit şi a mâncat un fagure. A stat puţin şi a mai mâncat încă unul. Cu toate că era sătul, şi abia mai putea să înghită, l-a mâncat şi pe al treilea. Imediat i s-a făcut rău, s-a trântit la pământ şi a murit imediat. Atunci gazda din pădure a concluzionat:

 - Aşa e şi cu păcatul. Guşti din el, te saturi, dar mai vrei. Consumi până te saturi,. Şi iar mai guşti şi, până la urmă se întâmplă ca la urs: Mori tot consumând din dulceaţa păcatului.”

            În concluzie: păcatul e dulce ca mierea, însă mai apoi e amar ca fierea şi te ucide.

Cuvintele Mariei

Óbidos este o fortăreaţă medievală aflată în vestul Portugaliei, la o distanţă de 55 de mile de Lisabona şi nu departe de Fatima. Intrarea în oraş prin poarta sudică, pictată, care aparţine bisericii Santa Maria, dă impresia că ajungi în alt timp. Este un sat înconjurat de ziduri, cum ar fi Avila sau Lugo, în Spania. La intrarea în cetate, deasupra unui arc (vezi foto: intrarea in sat) se află o statuie a Maicii Domnului, surâzătoare şi foarte frumoasă. După ce parcurgi localitatea, la ieşire, în partea posterioară a statuii, se poate vedea o inscripţie încurajatoare şi mângâietoare. Inscripţia conţine nişte cuvinte ce pot fi o chemare, cuvinte ce par a fi spuse de mama cerească: „Opreşte-ţi paşii, fiul meu! Fără mine nu ajungi departe. Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă!”

Băieţaşul de la Lourdes

Lourdes, unde Maica Domnului i s-a arătat Bernadetei Soubirous în anul 1858, este, se pare, cel mai mare loc de pelerinaj din Europa. Aici, unde zilnic vin mii de cărucioare cu oameni în suferinţă, are loc, în fiecare după amiază, binecuvântarea bolnavilor cu Sfânta Taină.

           Într-o zi această procesiune era în plină desfăşurare. Pe unde trecea preotul cu ostensorul, bolnavii strigau: „Doamne, acela pe care îl iubeşti este bolnav!” sau „Doamne, fă-mă să văd!” sau „Doamne, fă-mă să umblu!” Printre ei era şi un copil într-un cărucior, care privea spre Sfântul Sacrament, cu ochi mari, şi se minuna. Dar tăcea, zâmbea şi nu cerea nimic. După procesiune, preotul, care a binecuvântat în acea zi bolnavii, s-a apropiat de el şi l-a întrebat:

 - Cum te cheamă, prietene?

 - Elia, a răspuns băiatul.

 - De unde eşti?

 - Din Roma.

 - Şi eu sunt din Roma şi mă bucur să te întâlnesc aici şi să stau puţin de vorbă cu tine.

 - Eu sunt bolnav de peste trei ani, de când nu am mai coborât din cărucior.

 - Ştiu. Dar tu şi cu mine suntem aici pentru a cere ajutorul Maicii Sfinte. Ai cerut ajutorul lui Isus şi al Maicii Sfinte ca să te vindece?

 - Nu, nu l-am cerut şi nici nu-l voi cere. Eu doresc să obţin ceva mult mai important de la Maica Domnului.

 - Ce anume?

 - I-am cerut aceste trei haruri: Maica Domnului să-i vindece pe cei care suferă mult mai mult decât mine, ca preoţii să fie sfinţi şi păcătoşii să se convertească.

           Preotul, emoţionat de acest răspuns, s-a întors la grotă şi a exclamat: „Mulţumesc, Doamne, pentru că azi am văzut o mare minune în acest copil!”

Cui îi place laşitatea?

Constantin Chlorus, soţul Sfintei Elena şi tatăl împăratului Constantin cel Mare, într-o zi, a trecut în revistă trupele sale. Era păgân notoriu şi habotnic. Ba chiar anticreştin, chiar dacă soţia sa era o sfântă. Oprindu-se în mijlocul soldaţilor, a spus:

 - Acela care dintre voi este creştin, să treacă la dreapta mea!

Unii soldaţi creştini se temeau, persecuţiile fiind încă în toi; alţii, mai curajoşi, cu paşi apăsaţi, au ieşit din front şi s-au aliniat la dreapta lui. Împăratul i-a privit, şi-a încruntat sprâncenele şi a strigat:

 - Numai voi? Ceilalţi nu se mişcă? Ştia că are mai mulţi soldaţi creştini şi era nemulţumit, nu de credinţa lor, ci de laşitatea lor. Apoi, întorcându-se către cei din dreapta lui, le zise:

 - Voi veţi forma garda mea de onoare; iar ceilalţi, care sunt tot creştini, dar au rămas în rânduri de frică, vor fi excluşi din armata mea, deoarece, dacă azi le-a fost ruşine de Dumnezeul lor, mâine se vor ruşina şi de împăratul lor în faţa duşmanilor mei.

Minunea iertării

Ioan era fiul mai mic al familiei Gualbert Vidomini, familie nobilă şi bogată, dar lovită de o grea durere: copilul întâi născut, fratele mai mare al lui Ioan, fusese ucis în floarea vârstei de un alt cavaler. Onoarea familiei şi obiceiul timpului cereau ca cineva din familia victimei să răzbune crima prin crimă; Ioan, stăpân pe meşteşugul armelor, se obligă să împlinească el această datorie de onoare.

După o căutare zadarnică de mai multe luni, într-o zi de Vinerea Mare, venind dinspre munte pe un drum îngust mărginit de o prăpastie, înainte de a intra în oraş se întâlneşte faţă în faţă cu cavalerul ucigaş. Acesta, dându-şi seama că nu mai era cu putinţă să scape de sabia deja scoasă din teacă, cade în genunchi şi întinde larg mâinile tremurânde.

Pe pământul pietros se proiectează umbra unei cruci; în ochii lui Ioan apare deodată muntele Golgota şi Răstignitul din Vinerea Paştelui îndreaptă spre el o privire plină de bunătate, iertătoare. Încet îşi pune sabia în teacă, şi, parcă purtat de o mână nevăzută, coboară de pe cal, se apropie de cel care-i luase viaţa fratelui său, îl ridică de la pământ şi-l îmbrăţişează în semn de iertare. Nu a mai putut rosti nici un cuvânt. Cu inima bătând puternic, se îndreaptă spre biserica San Miniato al Monte, intră şi se aruncă în genunchi la picioarele Sfintei Cruci. Biografii contemporani ai sfântului afirmă că în acel moment chipul lui Cristos de pe cruce şi-a mişcat capul în semn de mulţumire şi a aprobat. O pace dulce i-a cuprins sufletul şi întreaga fiinţă; atunci a simţit în adâncul inimii chemarea de a părăsi viaţa plină de ură, amăgire şi stricăciune a lumii. Şi a răspuns cu hotărâre: "Da! Iată, vin, Doamne, să fac voia Ta".

Va deveni călugăr şi apoi Sfântul Ioan Gualbert (foto), canonizat de Papa Celestin al III-lea în anul 1193.