Constantin Chlorus,
soţul Sfintei Elena şi tatăl împăratului Constantin cel Mare, într-o zi, a
trecut în revistă trupele sale. Era păgân notoriu şi habotnic. Ba chiar
anticreştin, chiar dacă soţia sa era o sfântă. Oprindu-se în mijlocul
soldaţilor, a spus:
- Acela care dintre voi este creştin, să
treacă la dreapta mea!
Unii
soldaţi creştini se temeau, persecuţiile fiind încă în toi; alţii, mai
curajoşi, cu paşi apăsaţi, au ieşit din front şi s-au aliniat la dreapta lui.
Împăratul i-a privit, şi-a încruntat sprâncenele şi a strigat:
- Numai
voi? Ceilalţi nu se mişcă? Ştia că are mai mulţi soldaţi creştini şi era
nemulţumit, nu de credinţa lor, ci de laşitatea lor. Apoi, întorcându-se către
cei din dreapta lui, le zise:
- Voi veţi forma garda mea de
onoare; iar ceilalţi, care sunt tot creştini, dar au rămas în rânduri de frică,
vor fi excluşi din armata mea, deoarece, dacă azi le-a fost ruşine de Dumnezeul
lor, mâine se vor ruşina şi de împăratul lor în faţa duşmanilor mei.
