Albinele de la Mariapócs

          Există istorie deosebită cu albinele din Mariapócs. În secolul trecut un om din Kálla, Bangó András, suferea foarte mult din cauza gutei şi nu putea să meargă fără cârje. Într-o zi, la îndemnul unui vecin, a plecat cu căruţa la Mariapócs să-şi caute vindecarea. Pe drum se întreba ce va dărui bisericii, dacă se va vindeca. Pentru că era apicultor, s-a hotărât să dăruiască bisericii, în caz de vindecare, o familie de albine. Ajungând la biserică, s-a rugat, a simţit că nu-l mai dor picioarele şi a reuşit să se ridice singur. Vindecat, a plecat acasă pe jos. Pe drum s-a gândit că un stup de albine n-ar fi de prea mare folos la Mariapócs şi, până la urmă, a ajuns la convingerea că e mai bine să nu-l mai dea. Ajuns acasă, primul lucru a fost să-şi vadă stupii. Mare i-a fost, însă, spaima când a văzut că albinele făgăduite părăsesc stupul şi, ca şi cum ar fi ştiut unde le este noul stăpân, o pornesc în zbor spre Mariapócs. 

          În timpul cutremurului din 1834, în pereţii navelor laterale dinspre nord şi sud ale bisericii, s-au produs crăpături. Albinele s-au stabilit tocmai în crăpătura din partea de nord: de atunci trăiesc acolo, fără să aibă parte de vreo îngrijire. Toamna se retrag mai devreme, primăvara încep mai târziu decât celelalte albine, probabil din cauza zidului rece. Cutremurul a provocat crăpături şi în zidul sudic, mai călduros, al bisericii, dar albinele, deşi le place căldura, s-au stabilit în zidul dinspre nord. 

         O întâmplare interesantă s-a petrecut la 16 mai 1990: întreaga familie de albine şi-a părăsit adăpostul, a zburat cu mult zgomot împrejurul bisericii şi s-a reîntors la locul ei. 

(În imagine: icoana Maicii Domnului de la Mariapócs)

Bastonul Sfântului Ignaţiu

Pedro Ribadeneira (foto), un băiat foarte vioi, a fost primul novice al Societăţii lui Isus. La şcoala sfântului Ignaţiu de Loyola dorea fierbinte să devină călugăr, dar încă era prea tânăr. Într-o zi, nemaiavând răbdare, Pedro a început să insiste mai mult decât de obicei la părintele Ignaţiu.

- Vreau să intru în Societate, şi imediat!

- Nu poţi intra: eşti încă mic.

- Nu sunt mic, sunt mare!

- Mare? Eşti un ghemotoc! Ştii când te voi primi? Vezi bastonul acesta? Ignaţiu îl purta din cauza piciorului rupt în bătălia din Pamplona.

- Sigur că îl văd!

Don Bosco şi Dominic Savio

Într-o zi, sfântul Ioan Bosco le-a spus copiilor di oratoriul său:

 -  Azi e ziua mea onomastică şi vreau să vă fac, fiecăruia dintre voi, câte un dar. Fiecare dintre voi să scrie pe o hârtie ceea ce ar vrea să primească de la mine. Să-şi scrie numele şi prenumele şi să-mi prezinte hârtia. Eu mă voi strădui să-i respect dorinţa.

            Mare a fost bucuria copiilor auzind o aşa propunere. După ce a adunat toate cererile, Don Bosco a început să le citească. Unul cerea o şapcă, altul o haină, altul o carte, altul o jucărie, etc…

            În cele din urmă, a citit pe un bileţel: „Doresc să mă ajutaţi să devin un adevărat prieten al lui Isus”. Semnat: „Dominic Savio”. Lui Don Bosco i-a apărut pe obraz o lacrimă de bucurie, citind o asemenea dorinţă.

            Ştim că Don Bosco l-a ajutat pe Dominic Savio să devină un mare sfânt chiar dacă a murit la vârsta de doar 15 ani. Sfântul Dominic Savio a murit la 9 martie 1857 şi a fost canonizat la 12 iunie 1954 de către Papa Pius al XII-lea.

Votul mamei

Francesco Olgiati (foto) (1886 – 1962) era seminarist şi s-a îmbolnăvit de tifos. Mama sa, foarte îndurerată de situaţia fiului ei, a făcut următorul vot: „Dacă Dumnezeu mă va ajuta să-mi văd fiul preot la altar, promit să nu mă plâng niciodată de vreo durere, oricât de mare ar fi ea.”

            Firavul seminarist a ajuns preot. Ba, mai mult, împreună cu călugărul franciscan, Agostino Gemelli, şi cu profesorul Vico Necchi, au fondat Universitatea Catolică Del Sacro Cuore din Milano. Francesco Olgiati a predat în această universitate până la vârsta de 70 de ani, bucurându-se de mari succese apostolice.

            La trei luni după ce Francesco a celebrat prima sfântă liturghie, mama sa a fost lovită de o tumoare la gât. În mijlocul unor dureri groaznice, ea nu s-a plâns niciodată, ci a murit cu zâmbetul pe buze.

Rozariul fratelui Anselm

Cel care a devenit în istoria muzicii mare compozitor,  Christoph Willibald von Gluck (1714 – 1787), avea un talent excepţional încă din copilărie. Când avea doar 5 ani, a executat magistral, la orga unei biserici, un motet de Giovanni Carlo Clari, stârnind admiraţia tuturor.

Un călugăr bătrân, fratele Anselm, impresionat până la lacrimi de frumuseţea cântului, l-a îmbrăţişat şi i-a dăruit un rozariu, spunându-i:

 - Dacă vei recita zilnic rozariul, vei avea parte în viaţă de ocrotirea lui Dumnezeu, iar Maica Domnului te va ajuta să faci o carieră muzicală strălucită.

Merele din paradis

În anul 304, o tânără cu numele Doroteea, deoarece era creştină, a fost adusă în faţa tribunalului lui Sapriciu, guvernatorul din Cezareea Capadociei. Fiind condamnată la chinuri grele, ea a zis:

 - Grăbiţi-vă! Suferinţa, pe care voi mi-o provocaţi azi, este tocmai calea pe care voi merge mai repede spre mirele meu. Printr-o suferinţă scurtă, voi merge în cer şi mă voi bucura de o fericire veşnică.

 - După ce vei ajunge, trimite-mi şi mie nişte mere din grădina mirelui tău, încerca să o ia în râs un slujitor al regelui, Teofil.

 - Îţi voi trimite, te asigur, i-a răspuns Doroteea.

           Călăul i-a tăiat capul. Teofil se bucura, împreună cu prietenii săi de gluma făcută. Ajungând acasă, un copil, de o frumuseţe uimitoare, i-a oferit trei mere şi trei trandafiri de toată frumuseţea, cu toate că era în toiul iernii. Văzând aceasta, Teofil s-a întors la prietenii săi şi le-a spus:

 - Acum am văzut cu ochii mei: Cristos este singurul Dumnezeu adevărat.

           Aceste cuvinte l-au costat viaţa. La câteva zile a murit şi el martir.

Un milion

Un tânăr, de vreo 25 de ani, vine într-o zi la bătrânul său tată şi îi spune:

 - Tată, cred că a venit timpul să mă însor.

 - Foarte bine. Dar aş putea să ştiu şi eu ce logodnică ţi-ai ales? Cam cum este această fată?

 - Tată să ştii că e foarte gospodină.

 - Bine. Pune un zero.

 - 0.

 - Şi cum mai este viitoarea ta soţie?

 - Tată, să ştii că are multă şcoală. A absolvit o facultate.

 - Mai pune un zero, zice bătrânul tată.

 - 00

 - Şi ce calitate mai are această persoană?