Chipul lui Isus

 

Se povesteşte că un călugăr Epifaniu, voind să picteze chipul cel mai adevărat şi mai frumos al lui Isus, a parcurs toată Italia în căutarea unui model potrivit.

S-a plimbat mult, dar, parcă,degeaba… Ce om se poate asemăna cu Isus? Totuşi, în lunga lui călătorie, a observat un lucru: nici un chip de om nu se asemăna pe deplin cu cel al lui Isus, dar în toate chipurile, pe toate feţele era o trăsătură frumoasă, divină, din original.

Atunci a hotărât:

 - Pentru a-l picta pe Isus nu voi lua numai un singur model. Voi lua, de la toţi, trăsătura cea mai frumoasă. Din ochii unui copil a luat inocenţa, bucuria din ochii unei fetiţe care cânta. A luat afecţiunea de la o mamă care îşi alăpta copilul iar demnitatea din atitudinea unui nobil principe. A luat puterea din ridurile unui muncitor, suferinţa din lacrimile unui muribund şi iertarea de la un preot care spovedea. Şi aşa mai departe…

Respect filial

Împăratul Iosif al II-lea al Austriei (vezi foto) obişnuia să folosească deţinuţii la diverse servicii publice. Într-o dimineaţa – era în anul 1777 – nişte deţinuţi măturau Piaţa Graben, din Viena. Un consilier de stat, favorit de-al împăratului, a văzut cum un tânăr student, foarte bine îmbrăcat, se apropie de unul dintre deţinuţi şi-l sărută.
          Consilierul a trimis să-l cheme imediat pe acel tânăr pentru a-i spune că nu este corect să săruţi în public un deţinut. Studentul, cu ochii umeziţi de lacrimi, răspunse:
- Dar, excelenţă, acela este tatăl meu!
           Această dovadă de dragoste filială l-a impresionat atât de tare pe consilier şi pe însuşi împăratul, încât acesta l-a chemat îndată pe tatăl studentului şi i-a spus:
- Un tata care şi-a educat atât de bine fiul şi care îi corespunde cu atâta dragoste, nu poate să fie un delincvent.
          Şi l-a pus de îndată în libertate.

Flagelul alcoolului

           Un profesor, medic vestit, cu numele de Pelman, de la Universitatea din Bonn (Germania) s-a apucat şi a urmărit pe cale ştiinţifică şi medicală pe toţi urmaşii şi descendenţii unei femei beţive, Ada Surelis, moartă la vârsta de 60 de ani.       

           Învăţatul a aflat că această femeie a avut 701 urmaşi în total: copii, nepoţi şi strănepoţi. Şi acum, iată ce a aflat despre aceşti descendenţi: 100 erau copii nelegitimi 142 cerşetori, 156 cu epilepsie, 64 bolnavi în spitale, 181 femei desfrânate şi 70 condamnaţi pentru diferite crime.

           Iată cum beţia se face un izvor de rele şi răutăţi iar otrava ei trece din sânge în sânge până la a 7-a şi a 8-a spiţă de oameni. Învăţatul arată că popoare şi neamuri întregi se pot pustii cu totul din cauza flagelului alcoolului.

                   (Pildă prezentată de Pr. Iosif Trifa în revista Isus Biruitorul, nr. 13 din 5-11 aprilie 2010)

Mâini paralizate

Fratele Ioan era un călugăr simplu şi bun la suflet. Un accident, pe când mergea pe zăpadă, l-a lăsat cu braţele paralizate.
             Îl tulbura mult faptul că nu poate celebra Sfânta Liturghie. Cu mare încredere, i-a cerut lui Dumnezeu minunea de a putea mişca braţele câte o jumătate de ora în fiecare zi, în timpul cât să celebreze Liturghia. Domnul i-a ascultat ruga şi i-a acordat ceea ce a cerut.
Liturghia călugărului paralitic s-a transformat în ştire de presă şi atrăgea mulţimile.
               Într-o buna zi, un preot mai tânăr a ieşit să celebreze liturghia înaintea fratelui Ioan. Mergea atât de lent cu celebrarea încât nu a terminat la timp, iar călugărul miracolului a trebuit să meargă să celebreze liturghia lui la un altar lateral din biserică.

"Valiza-mi este pregătită!"

             Când papa Ioan al XXIII-lea, supranumit şi „papa cel bun”, era bolnav, încât nu se mai putea face nimic pentru salvarea lui, medicii nu ai vrut să-i spună adevărul. Au căutat să-i spună doar că e vorba de o infecţie la stomac. Dar el, cu zâmbetul pe buze, le spunea tuturor „Valiza-mi este pregătită”.

            Marele sculptor italian, Giacomo Manzù, îşi aminteşte de ziua în care papa a trecut la cele veşnice. Iată ce povesteşte el: „În ultima zi a lungilor sale suferinţe, secretarul papei,  Loris Francesco Capovilla, s-a apropiat de patul muribundului, i-a sărutat mâna şi l-a întrebat cum se simte.

 - Acum mă simt foarte bine. Sunt foarte liniştit. Mă aflu foarte aproape de Domnul. Dar îmi mai fac câteva griji.

Steaguri albe

Un tânăr, singurul fiu al unei văduve, chiar dacă a primit o bună educaţie în copilărie de la mama sa, plecând de acasă la studii, a căzut în păcate grele. Prietenii răi l-au dus până acolo că, în urma unor tâlhării, a fost arestat pentru cinci ani.

            Au trecut cei cinci ani. În tot acest timp s-a căit de greşeala făcută, şi de neatenţia faţă de mama lui. Se apropia ziua eliberării şi se tot gândea dacă mai poate merge acasă, dacă mama lui mai trăieşte, dacă mama îl va ierta…. Şi multe astfel de gânduri.

            Cu o lună înainte de eliberare, îşi ia inima în dinţi şi scrie următoarele rânduri mamei sale: „Scumpa mea mamă, nici nu ştiu dacă mai trăieşti, dar îndrăznesc să-ţi scriu aceste rânduri. Dacă mai eşti în viaţă, poate ai să le citeşti. Eu am greşit mult, nu am rămas copilaşul tău cel bun. Am greşit că mult timp nu te-am mai vizitat. Am ajuns şi la închisoare… dar peste o lună voi fi liber. Mamă, nu ştiu dacă ai să mă ierţi vreodată…pentru că nu merit. Mamă, în ultima zi a lunii iunie voi părăsi închisoarea. Voi urca într-un tren care trece prin satul nostru. Te-aş ruga să-mi dai măcar un semn, dacă m-ai iertat sau nu. Când trenul va opri în gara din sat de la noi, tu să-mi dai un semn: dacă m-ai iertat, să pui un steag alb în ramurile copacului din faţa gării. Dacă voi vedea steagul alb, voi coborî: e semn că trăieşti şi că m-ai iertat. Dacă nu voi vedea steagul alb acolo, n-am să cobor din tren, ci voi merge mai departe… nu ştiu până unde.”

            În ziua de 30 iunie, când trenul a intrat în gară, toţi copacii din sat erau plini de steaguri albe!

            O mamă nu ştie să refuze iertarea!

Masa împreună

Într-un sat de pescari, din America Latină, trăia un om numit Marco, cu soţia sa, Linda, şi cu cei trei copii ai lor, Iosif, Amalia şi Lucia. El lucrase mulţi ani ca pescar, dar, de câteva luni era şomer. Ferma, la care lucrase, a dat faliment şi şi-a închis porţile.

            Pentru că el şi familia sa, din cauza sărăciei, nu mai puteau supravieţui, Marco s-a gândit că cel mai bine ar fi să plece într-un oraş mare, departe de casă şi familie, pentru găsi de lucru. Dacă ar fi rămas în sat, puţinele economii s-ar fi epuizat repede şi familia  ar fi putut să moară de foame. Mama şi copiii erau foarte trişti că tatăl trebuia să plece aşa departe. Dar şi Marco era trist pentru că nu ştia când avea să-şi mai revadă soţia şi copiii. Se gândea toată ziua ce ar putea să lase familiei pentru ca să se gândească la el în timpul absenţei îndelungate, şi, pe de altă parte, ce ar putea să ia el, de acasă, ca amintire.