Un tânăr, singurul
fiu al unei văduve, chiar dacă a primit o bună educaţie în copilărie de la mama
sa, plecând de acasă la studii, a căzut în păcate grele. Prietenii răi l-au dus
până acolo că, în urma unor tâlhării, a fost arestat pentru cinci ani.
Au
trecut cei cinci ani. În tot acest timp s-a căit de greşeala făcută, şi de
neatenţia faţă de mama lui. Se apropia ziua eliberării şi se tot gândea dacă
mai poate merge acasă, dacă mama lui mai trăieşte, dacă mama îl va ierta…. Şi multe
astfel de gânduri.
Cu
o lună înainte de eliberare, îşi ia inima în dinţi şi scrie următoarele rânduri
mamei sale: „Scumpa mea mamă, nici nu ştiu
dacă mai trăieşti, dar îndrăznesc să-ţi scriu aceste rânduri. Dacă mai eşti în
viaţă, poate ai să le citeşti. Eu am greşit mult, nu am rămas copilaşul tău cel
bun. Am greşit că mult timp nu te-am mai vizitat. Am ajuns şi la închisoare…
dar peste o lună voi fi liber. Mamă, nu ştiu dacă ai să mă ierţi vreodată…pentru
că nu merit. Mamă, în ultima zi a lunii iunie voi părăsi închisoarea. Voi urca
într-un tren care trece prin satul nostru. Te-aş ruga să-mi dai măcar un semn,
dacă m-ai iertat sau nu. Când trenul va opri în gara din sat de la noi, tu
să-mi dai un semn: dacă m-ai iertat, să pui un steag alb în ramurile copacului
din faţa gării. Dacă voi vedea steagul alb, voi coborî: e semn că trăieşti şi
că m-ai iertat. Dacă nu voi vedea steagul alb acolo, n-am să cobor din tren, ci
voi merge mai departe… nu ştiu până unde.”
În
ziua de 30 iunie, când trenul a intrat în gară, toţi copacii din sat erau plini
de steaguri albe!
O
mamă nu ştie să refuze iertarea!
