Tânăra sfântă

Bartolomea Capitanio s-a născut la 13 ianuarie 1807, în localitatea Lovere, lângă Bergamo. Tatăl ei lăsa de dorit în ale credinţei. Tocmai de aceea, mama ei a încredinţat-o călugăriţelor clarise pentru a o educa.

În timpul unei recreaţii, sora Francisca le-a întrebat pe eleve: „Care dintre voi vrea să ajungă sfântă?”. Toate au ridicat mâna. „Dar care vrea să fie cea dintâi sfântă?”, a continuat sora. Din nou, au ridicat toate mâna sus.

Iubirea, mai tare ca moartea

Pe când Titanicul se scufunda, marinarii, care aveau misiunea de a-i salva pe pasageri, au dat poruncă să urce în bărcile de salvare numai femeile şi copiii. O doamnă în vârstă, ţinându-se de mână cu soţul ei, încerca să urce într-o barcă.. Paznicul a strigat: „Doamnă, nu poţi urca decât singură!”. Ea a răspuns: „Din tinereţe, am mers numai împreună, şi, dacă nu ne lăsaţi să urcăm în barcă împreună, nu intru nici eu”. Ordinul a fost categoric: „Nu urcaţi împreună!” Şi n-au urcat. Când au venit vasele salvatoare, i-au găsit pe cei doi bătrâni soţi morţi, plutind pe valuri, dar ţinându-se de mână. Jertfa iubirii până la moarte este o adevărată minune!

Lupta spirituală

Stareţul unei mănăstiri l-a întrebat într-o seară pe un călugăr: „Ce ai lucrat azi?”. „O, părinte, am lucrat atât de mult şi mai încă atâtea de făcut. Cred că doar cu ajutorul lui Dumnezeu voi isprăvi vreodată: trebuie să îmblânzesc doi şoimi, să conduc doi cerbi, să stăpânesc ulii, să răpun un vierme, că mă lupt cu un urs şi să îngrijesc un bolnav.” Ce vrei să spui, că doar în mănăstire nu avem asemenea jivine”. „Totuşi, părinte, şoimii sunt ochii mei, şi nu reuşesc să-i îmblânzesc: mereu privesc acolo unde n-ar trebui şi iar cad în ispită. Cerbii sunt picioarele mele: trebuie să le conduc eu pe ele şi nu ele să mă conducă spre păcat. Ulii sunt mâinile mele, pe care trebuie să le pun mereu la treabă, ca să nu cad în trândăvie. Viermele este limba mea, şi este cel mai greu lucru care mă străduiesc să-l fac, pentru ca să nu greşesc prin vorbe. Ursul este inima mea, cu care mă lupt mereu, ca să nu mi se umple de cele lumeşti şi netrebuincioase. Bolnavul este tot trupul meu şi de el trebuie să am grijă neîncetat ca să nu slujească păcatului, iar putregaiul instinctelor să nu-mi atace sufletul.”

Fetiţa lui De Gaulle

Generalul Charles De Gaule, fost preşedinte al Franţei între anii 1958 – 1969, avut trei copii; Philippe, Elisabeth şi Anne. Fiica cea mai mică, Anne (născută în anul 1928) s-a născut bolnavă, suferind de  Sindromul Down. Prin eforturi susţinute, părinţii s-au străduit să o înţeleagă, ba chiar au îndrăgit-o mult. Aceasta a murit la vârsta de 20 de ani, în braţele tatălui său. În momentul morţii generalul a spus: „Acum e ca toţi ceilalţi tineri.”.

La înmormântare, mama sa, Yvonne, a izbucnit într-un plâns în hohote. Atunci generalul a pus mâna pe umărul soţiei şi i-a spus: „Acum, draga mea, trebuie să încetăm cu plânsul; e momentul să ne bucurăm că fiica noastră a devenit normală şi, pentru suferinţa sa, se află în paradis. Aici poate auzi melodiile îngereşti şi poate vorbi fericită cu bunul Dumnezeu, exact aşa cum pot să facă toţi copiii fericiţi şi sănătoşi.”

            Frumoasă mărturie despre credinţa în înviere!

(În fotografie: Preşedintele De Gaulle, cu fetiţa sa, Anne)

Sora preotului

Tânărul preot Francisc Ianuaregny, a doua zi după hirotonirea sa - era sărbătoarea Sf. Fecioară Maria de pe muntele Carmel - a celebrat prima Sfântă Liturghie în capela Colegiului din Anglet, unde sora sa, Ştefania – sora Margareta a Zăpezii – fusese călugăriţă şi murise cu câţiva ani în urmă.

După Sfânta Liturghie, superioara generală a surorilor dădu mamei noului preot o scrisoare având această adresă: „A se da lui Francisc după prima Sfântă Liturghie.”

Francisc recunoaşte scrisul surorii sale moarte, o deschide tremurând şi citi:

Fericita Hildegard Burjan, mamă şi politician

        În după-amiaza zilei de luni, 30 ianuarie 2012, în Viena, Austria, Cardinalul Christoph Schonborn, Arhiepiscop al acestui oraş, a prezidat o liturghie de aducere de mulţumire pentru beatificarea de duminică, 29 ianuarie, a Fericitei Hildegard Burjan, în Catedrala Sf. Ştefan. În cuvintele adresate credincioşilor prezenţi în Piaţa San Pietro, după rugăciunea Angelus de duminică, Papa Benedict al XVI-lea le-a reamintit credincioşilor că noua fericită a dat “o mărturie splendidă pentru Evanghelie”.
       Fericita Hildegard s-a născut într-o familie evreiască în 1883, în oraşul Gorlitz, pe atunci în Prusia, şi a studiat filozofia la Universitatea din Zurich. S-a căsătorit, şi mai târziu, după o perioadă de boală, a descoperit credinţa creştină şi a fost botezată în 1909.
       S-a mutat la Viena, unde a devenit membră a parlamentului austriac, dedicându-şi activitatea politică slujirii Evangheliei în sprijinul muncitorilor şi a celor oprimaţi, în conformitate cu învăţăturile din Enciclica “Rerum novarum” a Papei Leon al XIII-lea.

Chesterton şi spovada

Gilbert Keith Chesterton (1874 – 1936) marele scriitor, jurnalist şi gânditor englez, s-a născut într-o familie protestantă. În anul 1922 cere să între în Biserica Romano-Catolică. La un moment dat, el notează în jurnalul său: „Când mă întreabă cineva pentru ce am aderat la Biserica Romano-Catolică, răspunsul meu este invariabil: pentru a mă elibera de păcatele mele. Nu am găsit şi nici nu există vreo altă religie care să susţină cu adevărat că poate ierta păcatele oamenilor.. Această doctrină este întărită de logica Bisericii, de care mulţi se miră, că un păcat, de care cineva s-a căit cu adevărat şi l-a spovedit efectiv, poate fi anulat şi că păcătosul poate începe de la început, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Un catolic, care merge la spovadă, intră, realmente, în zorii