Ioan era fiul mai
mic al familiei Gualbert Vidomini, familie nobilă şi bogată, dar lovită de o
grea durere: copilul întâi născut, fratele mai mare al lui Ioan, fusese ucis în
floarea vârstei de un alt cavaler. Onoarea familiei şi obiceiul timpului cereau
ca cineva din familia victimei să răzbune crima prin crimă; Ioan, stăpân pe
meşteşugul armelor, se obligă să împlinească el această datorie de onoare.
După o căutare
zadarnică de mai multe luni, într-o zi de Vinerea Mare, venind dinspre munte pe
un drum îngust mărginit de o prăpastie, înainte de a intra în oraş se
întâlneşte faţă în faţă cu cavalerul ucigaş. Acesta, dându-şi seama că nu mai
era cu putinţă să scape de sabia deja scoasă din teacă, cade în genunchi şi
întinde larg mâinile tremurânde.
Pe pământul pietros
se proiectează umbra unei cruci; în ochii lui Ioan apare deodată muntele
Golgota şi Răstignitul din Vinerea Paştelui îndreaptă spre el o privire plină
de bunătate, iertătoare. Încet îşi pune sabia în teacă, şi, parcă purtat de o
mână nevăzută, coboară de pe cal, se apropie de cel care-i luase viaţa fratelui
său, îl ridică de la pământ şi-l îmbrăţişează în semn de iertare. Nu a mai
putut rosti nici un cuvânt. Cu inima bătând puternic, se îndreaptă spre
biserica San Miniato al Monte, intră şi se aruncă în genunchi la picioarele
Sfintei Cruci. Biografii contemporani ai sfântului afirmă că în acel moment
chipul lui Cristos de pe cruce şi-a mişcat capul în semn de mulţumire şi a
aprobat. O pace dulce i-a cuprins sufletul şi întreaga fiinţă; atunci a simţit
în adâncul inimii chemarea de a părăsi viaţa plină de ură, amăgire şi
stricăciune a lumii. Şi a răspuns cu hotărâre: "Da! Iată, vin, Doamne, să
fac voia Ta".
Va deveni călugăr şi apoi Sfântul Ioan
Gualbert (foto), canonizat de Papa Celestin al III-lea în anul 1193.
