Este
vorba de Alfons, un catehet din Burundi, care prin sentimentele şi roadele
apostolatului său ne poate fi model. Iată cum îl descrie pr. Lepot.
Alfons
era mic de statură, avea capul mare, puţin disproporţionat, însă trupul său mic
închidea un suflet aprins, îmbogăţit cu o credinţă tare şi cu o vie încredere
în providenţa lui Dumnezeu. L-am cunoscut acum câţiva ani în urmă, în dimineaţa
unei zile de Vinerea Mare, când, mergând foarte devreme în biserică pentru ca
să deschid uşile, l-am descoperit înghesuit într-un colţ. S-a ridicat speriat zicându-mi:
„Eu sunt… am petrecut noaptea la picioarele Domnului.”
-
Mergi şi te odihneşte – i-am zis eu. mişcat.
Din
acea zi Alfons – obţinând permisiunea – petrecea noaptea de Joi spre Vinerea
Mare în biserică.
Într-o
zi m-am dus la el în sat, la
Urundi, la aproximativ 2 ore de mers de la misiunea din
Muiga. Un copil negru, văzându-mă, alergă înaintea lui ca să-l înştiinţeze şi
îndată mulţimea de copii şi copile, pe care el îi aduna zilnic, a început să
sară şi să strige în jurul meu: „Bună ziua, părinte… Buakeie, părinte!...”
Şcoala
era o colibă făcută din chirpici şi acoperită cu paie, având o latură deschisă.
La un capăt era o cameră mică pentru preot, atunci când venea în vizită; am
intrat o clipă să mă odihnesc. Între timp, Alfons, după ce m-a salutat, a
continuat să predea. La un semn, copiii au intrat în grupuri: unii în faţa
tablourilor de perete, alţii cu cartea în mână citeau la umbra copacilor ori a
unei stânci. Alfons se plimba încoace şi încolo printre acele grupuri de copii
care citeau fiecare cu glas tare, supraveghind, întrebând şi mustrând. Se oprea
mai cu seamă la aceia care scriau pe plăcuţa aşezată pe genunchi. Între aceştia
se afla şi cel de al nouălea copil al său. În sectorul lui Alfons, deşi
mijloacele erau insuficiente şi zgomotul destul de mare al celor peste 200 de
copii, toţi ştiau să citească foarte bine.
Iată-ne
la ora de catehism. Alfons dădu câteva lovituri într-un tambur atârnat pe un
perete, şi copiii s-au adunat grămadă unul lângă altul. Îi învăţă rugăciunile
punându-le întrebări şi explicându-le. În fiecare săptămână preda religia de
patru ori, iar copii o învaţă foarte bine; de asemenea în restul zilei nu uită
să se intereseze de adulţi, de bătrânii încăpăţinaţi în păgânism şi de cei abia
convertiţi.
Mi-a
arătat un registru făcut de el din câteva file prinse între ele de două scândurele şi o bucată de piele
netăbăcită. În dreptul fiecăruia, nişte semne convenţionale îi arătau notiţele
necesare despre fiecare şi starea lor personală.
Într-o
altă zi l-am găsit lângă un bolnav care era pe moarte; ţinea în faţa
muribundului Răstignitul, pe care l-a adus de la şcoală… Îmi zise: „Mă temeam
că nu veţi veni şi de aceea am adus răstignitul ca bolnavul să-şi stârnească
acte de dragoste şi de căinţă…”
Este
la lucru de 20 de ani; a convertit 580 de persoane, iar dintre cei 460 care au
mai rămas, mulţi sunt catecumeni. În decurs de 10 ani, cu ajutorul lui Dumnezeu
întreg sectorul va fi încreştinat.
(Pr. Lepot, Misiunile părinţilor albi în Africa, 1993)
