O povestioară spune
cum, la sfârşitul lumii, oamenii au fost adunaţi pentru judecată. Miliarde de
persoane aşteptau pe o câmpie întinsă, tulburaţi de măreţia evenimentului. La
un moment dat, cei din primele rânduri au încep să se agite şi să se revolte:
- Cu ce
drept ne judecă pe noi Dumnezeu? Cu ce drept mă judecă el pe mine? - strigă un
evreu, arătându-şi numărul de deţinut de pe mână. Ştie el ce înseamnă să fii deţinut într-un
lagăr nazist?
- Dar
de asta ce zici? – zise un bărbat de culoare. Am fost torturat, bătut şi ucis
doar pentru simplul fapt că m-am născut negru!
- Iar
eu – se ridică o studentă care a fost bruscată, abuzată – de ce a trebuit să sufăr
atât? Nu a fost vina mea!
Pe toată întinderea
câmpiei s-a iscat un murmur de protest la adresa lui Dumnezeu:
<Cu ce drept ne judecă
el? Ce ştie el despre suferinţele din lumea noastră, despre durerea de a fi om?
Ce înţelege el care trăieşte într-un loc “unde curge lapte şi miere”?>
Atunci au început
să-şi aleagă reprezentanţi dintre cei care au suferit mai mult, ca să meargă la Dumnezeu pentru a susţine
cauza oamenilor. S-au adunat în mijlocul câmpiei, s-au sfătuit între ei şi au
ajuns la următoarea concluzie: dacă Dumnezeu vrea să ne judece, atunci el
trebuie să îndure ceea ce înduraseră ei înşişi. Legitimitatea naşterii sale
să-i fie pusă la îndoială. Să fie dus în exil, să fugă, să se ascundă. Să fie
trădat de cei mai apropiaţi prieteni. Să fie judecat şi condamnat pe nedrept de
un tribunal fals. Să fie torturat. Ceilalţi să-şi bată joc de el şi să-l calce
în picioare. Să simtă ce înseamnă să fii singur şi părăsit de toţi. Să nu moară
de moarte naturală, dar să fie ucis. Şi lista continua. De fiecare dată când
erau rostite aceste sentinţe, mulţimea din jur înălţa murmure de aprobare.
După ce ultimul
dintre ei spusese ceea ce avea de spus, pe toată întinderea acelei câmpii
imense se lăsă o linişte de mormânt. Oamenii înţeleseseră: Dumnezeu îndeplinise
deja punct cu punct cererile lor.
(Bruno Ferrero, Doar vântul o ştie)
(Bruno Ferrero, Doar vântul o ştie)
