Un francez
străbătea deşertul, având drept călăuză un bun creştin, evlavios. Zi după zi, localnicul
îngenunchea, dimineaţa şi seara, pe nisipul arzător şi îl chema pe Dumnezeu în
rugăciune. Într-o seară, când creştinul însoţitor a îngenuncheat să se roage, francezul
necredincios l-a întrebat: “De unde ştii că există un Dumnezeu?” Călăuza s-a
uitat un moment la el şi apoi a răspuns: “De unde ştiu că există un Dumnezeu?
Îţi voi răspunde la această întrebare, dacă îmi dai voie să îţi pun mai întâi
eu una. De unde am ştiut în dimineaţa aceasta că o cămilă, şi nu un om, a trecut
pe lângă cortul nostru în timp ce dormeam noaptea trecută?” Francezul a râs şi
a spus: “Cum adică, am ştiut datorită urmei de copită de pe nisip. Acea urmă nu
era de la piciorul unui om.” Bunul creştin a privit atunci spre apus, unde
soarele apunând arunca raze roşii şi aurii şi violete pe bolta cerului, şi,
arătând spre soare, spuse: “Nici aceasta nu este urma lăsată de un om”.
