Era
în seara Vinerii Sfinte. Într-o catedrală se pregăteşte procesiunea de Vinerea
Mare. Multă lume înconjoară crucea pentru a o venera. Lângă
altarul lateral era un preot.
La mică distanţă de el, un copil de vreo cinci ani se ţine de mâna tatălui său;
în cealată mână are un buchet de micşunele. Buclele graţioase blonde încadrează
faţa-i durdulie şi surâzătoare... Ochii lui, din care străluceşte o rază de
inteligenţă precoce şi de nevinovăţie, stau fixaţi asupra crucii. A adus
buchetul de micşunele pentru Isus cel răstignit şi ar vrea să meargă să le pună
la picioarele lui, însă-i atâta mulţime... e imposibil de ajuns până acolo!...
La un moment dat îl vede pe preotul care era la altarul lateral; îl trage de
haină pe tatăl său şi, arătându-i-l pe preot, îi spune:
-
Tăticule, uite un preot; îi dau lui micşunelele astea... nu-i oare acelaşi cu
Isus?... Şi fără să mai aştepte altceva, dă, cu un gest rapid, buchetul de
flori preotului...
Iubit
copilaş, nu-ţi închipui cât e de mare, cât e de frumoasă, cât e de adevărată
vorba pe care ai spus-o!... Da, ceea ce se face preotului e ceea ce se face lui
Isus.
Cine
te-a învăţat?... Bunii tăi părinţi?... Îngerul tău păzitor?... Duhul Sfânt,
care împarte comorile cereşti ale înţelepciunii în mintea celor simpli şi
nevinovaţi?...
O,
dacă ai putea înţelege şi iubi acest cuvânt şi acest adevăr, atunci când vei fi
mare!... Dacă ai putea avea atâta credinţă încât să vezi întotdeauna numai pe
Isus în preot!... Dacă ar putea înţelege toţi creştinii că a iubi, a respecta,
a cinsti şi apăra pe Isus şi invers – a
urî, a dispreţui, a se împotrivi şi a lovi cu blesteme pe preot – e acelaşi
lucru cu a face toate acestea lui Isus însuşi! (Dom Pieri, Per il sacerdozio di Cristo).
