Iată
un fapt povestit de o persoană vrednică de încredere: un misionar care-şi
datorează chemarea Preacuratei Fecioare Maria. De tânăr simţise chemarea Domnului,
dar părinţii săi erau în vârstă, şi le era singurul sprijin la bătrâneţe. S-a
hotărât să înveţe o meserie care să asigure cel puţin hrană neputinţei lor şi
aşa să aştepte cu încredere până va putea să-şi urmeze vocaţia.
A trebuit
să meargă în armată. Mergând la oaste, în timpul unui atac de cavalerie, calul
său a căzut la pământ şi i-a rupt ambele picioare.
La
infirmerie, medicul i-a zis că a doua zi trebuie să-i amputeze ambele picioare.
El, cu credinţă arzătoare în suflet şi cu toată forţa sufletului său, chemă în
ajutor pe Preacurata Fecioară Maria, amintindu-i că chemarea sa este în pericol să se va
piardă.
Regina
îngerilor îi apare, în timpul nopţii, deodată lângă patul de durere. Îl mângâie şi-i surâde. Uimit
de atâta bunătate, sărmanul soldat a rugat-o să pună mâinile ei nepătate pe
picioarele sale strivite... şi Maica dulce, neputând rezista acestei rugăciuni
aşa de arzătoare, puse cu gingăşie de mamă mâinile ei pe rănile dureroase şi pe
fracturi, şi ele s-au vindecat într-o clipă.
A
doua zi, medicul, înmărmurit şi mirat, pipăi strălucita minune a Preacuratei.
Fericitul
protejat al unei asemenea Mame este astăzi un zelos misionar, după ce mai întâi
a asigurat existenţa părinţilor săi. (Millot, La mia meta)
