Un om de culoare, un negru, îl
însoți pe stăpânul sau, un alb, la o vânătoare de rațe sălbatice. Omul de
culoare era un foarte bun creștin. Pe drum ajunseră să vorbească, printre
altele, despre probleme de credință. Stăpânul, care era un necredincios, îi
spuse:
- Nu înțeleg de ce
vorbești mai totdeauna despre păcat, neliniște, mântuire, diavol. Eu nu simt
nici cea mai mică neliniște. Diavolul mă lasă în pace. Până acum nu m-a
deranjat sau atacat niciodată.
Sclavul îi răspunse:
- Îți voi explica
numaidecât. Când suntem la vânat de rațe și ai tras cu pușca, atunci câteva rațe
cad moarte la pământ. Eu le las jos pe acestea. Altele însă, fiind doar rănite,
mai bat încă din aripi pentru a scăpa. Atunci fug după ele cu un par ca să le
prind. Tu ești ca o rață pe care diavolul a împușcat-o deja mortal. Pe tine te
lasă jos în pace. El știe că pe tine oricum te are. Eu însă sunt ca o rață doar
atinsă de cartușe, care vrea să scape cu tot dinadinsul. De aceea diavolul umblă
după mine și caută să mă ucidă, și astfel să mă prindă.
