Pr.
Leblans scrie, în preţioasa sa carte, Victime sacerdotale, următoarele:
„Eram într-un spital.
- Părinte, - îmi zise un preot tânăr - mergeţi
la camera 12. Acolo se află una dintre surorile mele, bolnavă de tuberculoză.
Cazul ei este disperat; ea nu vrea să se resemneze în faţa morţii. Poate îi
puteţi face vreun bine. Căutaţi-o şi spuneţi-i că v-am trimis eu.
- Puţin după aceea am bătut la uşa sărmanei
bolnave. Vizita mea a cam mirat-o, ba chiar i-a displăcut.
- Nu-mi vorbiţi de moarte – îmi zise ea –
văzându-mă că intru în cameră.
Deoarece primirea era într-adevăr nu prea de bun augur, am lăsat-o să
vorbească. Mi-a enumerat plângând motivele pentru care nu voia să moară:
- Spune-mi că nu voi muri!... Vreau să mă
vindec, spune-mi că mă voi vindeca!...
- Sper că-ţi vei recăpăta sănătatea – i-am
spus eu – şi mă voi ruga pentru aceasta, dar lucrul cel mai important e ca să sfinţeşti suferinţele tale. Dacă vrei, eu îţi pot oferi un scop.
- Spune-mi-l – răspunse ea cu răceală – însă
el nu va schimba nimic; nu vreau să mor, sunt prea tânără…
- Fratele dumitale – i-am spus eu – Părintele
N., mi-a cerut să vin aici ca să te găsesc. Cât eşti de fericită că ai un frate
preot! Dar el ar fi şi mai fericit dacă această surioară a lui ar oferi toate
suferinţele sale pentru întărirea apostolatului său. Cu cât te vei jertfi mai
mult, cu atât va fi un preot mai bun.
- Da?!...
– îmi răspunse ea surâzând, cu un chip deodată transformat.
Părea
că se reculege o clipă în interiorul ei, apoi îmi spuse:
- Vreau să încerc. Vă dau cuvântul meu; nu-l voi retrage. Dar nu
spuneţi nimic fratelui meu.” Cauza era câştigată.
După
câteva zile bolnava s-a întors acasă pentru a muri, aici, ca o sfântă.
Deşi suferea îngrozitor, timp de 6 luni de zile răbdarea, resemnarea şi
abandonarea totală în mâinile lui Dumnezeu n-au dezminţit-o niciodată. Vorbea
despre moarte ca despre o sărbătoare. Moartea, de care înainte se temea aşa de
mult, era dorită. Cu toată ardoarea inimi sale voia să împlinească jertfa
fiinţei proprii în favoarea succesului activităţii fratelui său.
- Părinte – îmi zise ea într-o zi – scopul pe
care mi l-aţi sugerat a fost pentru mine o revelaţie. Fără de el aş fi risipit
suferinţele mele şi poate că aş fi murit ca o răzvrătită.
Câteva
zile înainte de moarte spunea fratelui său preot:
- Cât sunt de fericită că mor! În ceruri voi
fi mica ta Tereză; te asigur şi contează pe mine”.
