Era în timpul Primului Război
Mondial, într-un spital de campanie din Germania. Paturile bolnavilor erau
înghesuite unul în altul. La un moment dat a venit un preot pentru a-i spovedi
şi împărtăși.
Un bolnav,
destul de grav rănit, nici nu voia să audă de așa ceva, cu toate că preotul îi
îndemna cu cele mai dulci şi mai mângâietoare cuvinte. Trist, preotul a plecat.
Rănitul de
alături, un om credincios, după ce preotul a plecat, i-a spus celui încăpățânat:
- Camarade mă doare
atitudinea ta şi, crede-mă, nu e spre binele tău ceea ce faci. Mai prudent ar
fi pentru tine să accepţi să vină preotul şi la tine. Cine ştie dacă mai prinzi dimineața de mâine? Fii om cuminte şi
credincios şi lasă să vină preotul. El îţi vrea supremul bine: mântuirea veșnică a sufletului tău.
Încetul cu
încetul, inima bolnavului s-a înmuiat şi a cerut să fie chemat preotul. După
câteva ceasuri a şi murit. Însă cel care l-a determinat să cheme preotul şi să
se spovedească, după mulţi ani spunea cu bucurie: „Am salvat un suflet.”
