miercuri, 17 octombrie 2012

Dialog tată - fiu



 - Hei, tăticule!, striga un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare:
 - Da, ce vrei fiule? Copilul răspunse:
 - Când voi crește mare, va trebui să citesc și eu ziarul?
 - Bineînțeles.
 - Dar de ce, tăticule?
Tatăl se făcu că nu aude și citi mai departe.
 - Hei, tăticule, de ce?
 - Of, Doamne, când ești adult, atunci se obișnuiește să citești ziare. Se simte nevoia de a ști tot ce se petrece în lume; trebuie să fii în pas cu lumea.
 - Ce înseamnă a fi în pas cu lumea?

 - Înseamnă a ști să te orientezi după ea, înțelegi tu?
 - Nu, tăticule.
 - Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe.
 - Tăticule, dar de ce nu poți citi în timp ce vorbesc cu tine?
 - Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ții minte asta.
 - Profesorul meu însă vorbește foarte mult, tată.
 - Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înțeles?
 - Însă, când suntem la ore și noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă.
 - Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni.
 - Şi acolo va trebui sa citești ziare, tata?
 - Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare.  
 - O, ce bine va fi atunci, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja.