- Hei, tăticule!, striga un copil. Tatăl său
citea ziarul. Deodată el spuse tare:
- Da, ce vrei fiule? Copilul răspunse:
- Când voi crește mare, va trebui să citesc și
eu ziarul?
- Bineînțeles.
- Dar de ce, tăticule?
Tatăl se făcu
că nu aude și citi mai departe.
- Hei, tăticule, de ce?
- Of, Doamne, când ești adult, atunci se obișnuiește
să citești ziare. Se simte nevoia de a ști tot ce se petrece în lume; trebuie să
fii în pas cu lumea.
- Ce înseamnă a fi în pas cu lumea?
- Înseamnă a ști să te orientezi după ea, înțelegi
tu?
- Nu, tăticule.
- Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta
altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe.
- Tăticule, dar de ce nu poți citi în timp ce
vorbesc cu tine?
- Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă
deranjează. Să ții minte asta.
- Profesorul meu însă vorbește foarte mult,
tată.
- Da, dar el are voie pentru că el este
profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înțeles?
- Însă, când suntem la ore și noi, copiii, nu
deschidem gura, el ne ceartă.
- Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă
îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de
nebuni.
- Şi acolo va trebui sa citești ziare, tata?
- Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare.
- O, ce bine va fi atunci, tăticule,
îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a
te mai deranja.
