Ţărăncile din
Voronej (un oraş rusesc, pe malul Donului, nu departe de Ucraina), deportate
tocmai în gulagul siberian pentru credinţa lor catolică, munceau zi de zi, din
greu, la pădure, realizând norme destul de mari. Sărbătoarea Paştelui din acel
an cădea spre sfârşitul lunii aprilie. Era încă zăpadă şi frig. Ele au cerut ca
în ziua de Paşti să nu muncească, cu garanţia că în ziua următoare vor depăşi
norma cerută. Răspunsul comuniştilor a fost: Noi nu recunoaştem nici o
sărbătoare religioasă. Nu vă mai bateţi gura, că nu ne veţi convinge despre
asta. Veţi merge la lucru la pădure ca în toate celelalte zile.”.
În ziua de Paşti
paznicii le-au scos la muncă, lovindu-le cu bâtele şi patul armelor. Una dintre
ele repeta mereu: „Azi e Paştele, azi e Paştele şi e păcat să munceşti!”. Ajunse
în pădure, şi-au aşezat topoarele şi fierăstraiele lângă un copac, s-au aşezat
pe câte o buturugă şi au început să se roage. Paznicii le-au poruncit să se
descalţe şi, ca pedeapsă că nu vor să lucreze, le-au ţinut cu picioarele goale
pe apa îngheţată a unui lac din apropiere. Şi aici au continuat să se roage.
O
altă femeie, necredincioasă, care era şi ea arestată, dar pentru un delict
grav, vorbind despre aceste femei, notează într-o scrisoare: „Atunci am alergat
eu de la un soldat la altul, rugându-i cu lacrimi să aibă milă de ele, pentru
că nu au făcut nici un rău… dar în zadar. Ba mai mult, în noaptea următoare au
trebuit să rămână în celula de pedeapsă stând în picioare, cu picioarele goale
pe betonul rece ca gheaţa. Nu ştiam ce să cred despre purtarea lor: era oare
vorba de fanatism, sau de o voinţă puternică de a-şi apăra libertatea de
conştiinţă? Nu erau în toate minţile, sau erau vrednice de toată consideraţia?
Dar ceea ce m-a făcut să cred că a fost o minune e faptul că nici una nu s-a
îmbolnăvit, iar în zilele următoare şi-au depăşit cu multe procente norma
prescrisă.”
