Ercole Andreazzi mort de TBC în sanatoriul din Leysin în anul 1930, a fost crescut într-un mediu liberal, anticlerical. Tatăl sau, dentist de profesie, a voit să-i dea o educaţie atee riguroasă. În anul 1924, Ercole se afla la Milano, urmând Politehnica, spre a deveni inginer. Senin, vesel şi sănătos, se lăuda printre studenţi: Sunt mulţumit că sunt ateu.
Boala, sosită pe neaşteptate, îl sileşte să-şi întrerupă studiile şi să
meargă la un sanatoriu. Aici o întâlneşte pe domnişoara Pina Piccioli, bolnavă
şi ea tot de TBC, cu studiile terminate, dar foarte credincioasă. Cu credinţa
ei, plină de bunătate şi iubire, a reuşit să-l convertească. Primeşte prima
Sfântă Împărtăşanie şi devine un apostol pentru tatăl său.
Iată ce i-a scris într-o bună zi: Dorinţa mea cea mai vie este ca tu
să primeşti şi să trăieşti credinţa. Altădată, arătând o fotografie unui
prieten, de când era student, i-a zis: Sunt chiar eu. Atunci nu ştiam nimic,
nici chiar că sunt ignorant. Acum sunt bolnav şi nu voi avea niciodată ceea ce
doream atunci. Dar l-am găsit pe Dumnezeu. Mi se părea, când eram ateu,
că religia catolică este o jignire adusa libertăţii individuale, că te face
sclavul anumitor dogme, dar acum îmi dau seama că ea mi-a adus adevărata
libertate de care odinioară eram atât de mândru, dar care, de fapt, nu era
decât o sclavie a instinctelor, pe când adevărata libertate constă în a urma
învăţătura creştină, fiindcă numai aşa se eliberează şi se întăreşte acela care
este, cu adevărat, suflet şi duh, pe care Dumnezeu l-a pus în noi şi este cel
mai aproape de el (G. Ernani, Un uomo, una donna e Dio).
