Daniel era un copil de unsprezece ani. Se
confrunta cu o boală foarte gravă. Preotul capelan al spitalului i-a dedicat
mult timp. Micuţul înfrunta suferinţa şi boala cu o seninătate, o pace şi o
bucurie de invidiat. Odată, celor din familie, care îl vizitau, le-a cerut să
cânte psalmul acela jubiliar: „Să mergem cu bucurie în casa Domnului!"
Într-o zi, medicul care-l îngrijea i-a spus:
- Dani, tu nu te plângi niciodată, însă, cu siguranţă, ai dureri foarte mari. Am să-ţi pun un calmant.
- Vă rog, domnule doctor, răspunse copilul, nu-mi puneţi nici un calmant.
- De ce nu vrei să-ţi pun un calmant, Dani?
Şi acesta a fost răspunsul simplu şi sublim al copilului:
- Lui Isus, când era pe Cruce, nimeni nu i-a pus nici un calmant.
Într-o zi, medicul care-l îngrijea i-a spus:
- Dani, tu nu te plângi niciodată, însă, cu siguranţă, ai dureri foarte mari. Am să-ţi pun un calmant.
- Vă rog, domnule doctor, răspunse copilul, nu-mi puneţi nici un calmant.
- De ce nu vrei să-ţi pun un calmant, Dani?
Şi acesta a fost răspunsul simplu şi sublim al copilului:
- Lui Isus, când era pe Cruce, nimeni nu i-a pus nici un calmant.
