Scriitorul francez, Émile Zola,
avea un prieten, bun creștin, care, voind să-l aducă pe calea cea bună, îi
propune să facă o călătorie la Lourdes ca văzând credința celor care vin și se
roagă și poate chiar o minune, să-și schimbe viața. În acest scop i-a plătit și călătoria.
Émile Zola, ajuns la Lourdes, a
fost martorul, nu numai al acelor credincioși care se rugau cu toată
sinceritatea și seninătatea ființei lor, dar chiar și al câtorva vindecări
miraculoase. Întors acasă, scrie cele mai oribile rânduri la adresa celor văzute.
Prietenul său, după ce a citit acele rânduri otrăvitoare, a venit și i-a spus:
- Dar cum nu-ți este
rușine să afirmi așa ceva, după ce Dumnezeu te-a învrednicit să vezi minuni?
Émile Zola răspunde cu impertinență:
- Oare nu sunt eu stăpân
pe condeiul din mâna mea, ca să scriu ce vreau?
Émile Zola era un om care s-a
oprit la litera libertății sale de om, dar nu a pătruns în spiritul ei. A acționa
împotriva evidenței, nu se poate spune că este vorba de libertate, ci de răutate,
de robie satanică, de păcat împotriva Duhului Sfânt.
