Odată, pe când se
afla la Limoges,
o femeie evlavioasă se dusese la catedrala “Sfântul Petru” să asculte o predică
a sfântului Anton. Să fi fost predica prea lungă sau să fi zăbovit femeia la
ieşirea din biserică? Fapt e că bărbatul ei crede altceva şi nu vrea să afle
alte explicaţii. Strigă la ea, şi ea îi răspunde cu o palmă. Atunci omul se
repede la soţia sa şi o apucă de păr atât de tare că îi smulge aproape tot
părul. Biata femeie alergă şi bătu la uşa mănăstirii franciscane, cerând să-l
vadă pe fratele Anton. Îi arătă capul însângerat şi aruncându-i-se la picioare,
istoriseşte toată întâmplarea recunoscându-şi vina. “Dar părul meu! Cine o
să-mi dea părul înapoi?” Cu o privire aspră, Anton o pofteşte să iasă.
Dar nici nu a plecat
bine, că fratele îşi dă seama că părul
îşi are importanţa lui. În cazul de
faţă, reprezintă pacea acelei case şi, poate, chiar salvarea unei căsnicii. Anton
merge şi se roagă: “Doamne, Isuse, ai spus că nici un fir de păr de pe cap nu
ni se va clinti fără voia Tatălui tău, aşadar, îndură-te de această femeie:
redă-i bucuria, odată cu părul!” Chiar în clipa aceea ajungând acasă femeia se
uită în oglindă şi scoate un strigăt de uimire. Era vindecată!
Ce trebuie să
învăţăm din această întâmplare şi din toata viaţa sfântului Anton?
Fiecare dintre noi este chemat la o mai mare
încredere în milostivirea lui Dumnezeu.
