Într-o zi,
ducându-se el să-şi facă
vizita obişnuită prin închisori, întâlni pe stradă doi călugări. Mânat de o
inspiraţie de sus, s-a apropiat de cel mai tânăr, l-a îmbrăţişat şi i-a zis:
- Bucură-te, frate,
căci, într-o zi, Mariei ai să-i datorezi mântuirea ta. Şi fără să mai spună
ceva, sau să mai dea vreo explicaţie, a plecat mai departe, lăsându-i pe cei
doi încremeniţi de uimire.
- Omul aceste e
nebun, a zis cel tânăr.
- Nu, să nu spui
asta, a zis celălalt. Eu îl cunosc, este un om sfânt, este părintele Bernard.
Nici eu nu îmi dau seama ce a vrut să spună, dar să crezi în spusele lui şi să
cauţi să fii mai evlavios Sfintei Fecioare, de cum ai fost până acum.
Au trecut mulţi ani de la acea
întâmplare. Într-o zi, părintele Bernard află că un osândit la moarte nu voia
să se spovedească şi nici să audă de cele religioase. S-a dus să-l caute şi l-a
implorat, în fel şi chip, să se împace cu Dumnezeu înainte de a trece la cele
veşnice. Acela a rămas neînduplecat, dârz şi insultător. Părintele Bernard a
scos unul din bileţelele tipărite, pe care le avea la el, şi i-a zis:
- Dacă nu vrei să
faci ce îţi cer, atunci măcar recită această rugăciune către Sfânta Fecioară.
Acela a tăcut şi a dat din cap că nu vrea. Cuprins de o sfântă indignare,
preotul l-a apucat de haină şi i-a strigat:
- Dacă nu vrei să o
reciţi, atunci s-o înghiţi! Şi a dat să-i bage biletul în gură. Acela s-a zbătut
să scape, dar, fiind în lanţuri, nu se putea mişca liber.
- Bine, am s-o recit,
s-a dat el bătut, şi a citit rugăciunea de pe bilet. Satisfăcut, părintele
Bernard l-a îmbrăţişat şi i-a zis:
- Da, frate, Mariei
ai să-i datorezi mântuirea ta.
- Aşa-i! De mult
mi-ai prezis asta, a răspuns osânditul.
- Ce spui? Nu-mi
amintesc să te fi întâlnit vreodată.
- Ei bine, eu sunt
acel călugăr pe care, cu mulţi ani în urmă, tu l-ai îmbrăţişat pe stradă şi
i-ai spus aceste cuvinte.
- Nu-mi aduc aminte.
Dar cum de ai ajuns aici?
- Am să vă spun. Când
am intrat în mănăstire, am făcut-o dintr-o toană sentimentală. Eram adânc
întristat că fata pe care o iubeam mă respinsese şi preferase pe un altul. La
început m-am simţit foarte bine între fraţi, evlavia lor mă antrena şi pe mine,
am dus chiar o viaţă călugărească ordonată. Dar, într-o zi, am zărit în
biserica noastră pe rivalul meu, pe cel care îmi furase fata dragă. M-am aprins
de sentimentul răzbunării, şi l-am provocat la duel. În noaptea următoare am
sărit zidul mănăstirii şi m-am dus la locul stabilit pentru duel. În luptă l-am
ucis, i-am luat calul şi am plecat acasă la familia mea. Ei m-au ascuns şi m-au
adăpostit un timp, dar cum aveau mari neplăceri şi ameninţări din partea
familiei celui mort, am fost silit să merg de acasă în lumea largă. În drum
spre o ţară străină, la graniţă am fost atacat de tâlhari, care m-au jefuit de
toţi banii pe care îi aveam şi mi-au propus să intru în ceata lor. Am primit
propunerea lor, pentru că nu mai aveam unde să mă duc. Am luat parte la toate
jafurile, crimele şi tâlhăriile lor, până am fost prins şi osândit la moarte.
Sunt aşa de plin de păcate şi aşa de părăsit de toţi, că nu mai am nici o
speranţă, sunt disperat cu totul.
A început să plângă, iar părintele
Bernard i-a zis:
- Ai încredere, fiul
meu. Sfânta Fecioară are să te salveze. Lacrimile care sunt acum în ochii tăi,
sunt darul ei şi asta trebuie să-ţi dea speranţa pe care până acum nu ai avut-o
- Am să fac tot ce
îmi veţi spune, a zis osânditul.
Cuprins de o
sfâşietoare părere de rău, s-a spovedit, a terminat de făcut rugăciunea.
Imediat i s-a făcut rău şi a murit pe loc. Părintele Bernard, cu un aer
mulţumit, i-a închis ochii, spunând tuturor că Maria a mai salvat un suflet de
la pierzare.
