O ştire de la Associated Press, din anul 1950, din Calcutta, India, spunea: „Semnul
de deasupra uşii anunţă: Casă pentru săracii pe moarte”.
Înăuntru 66 de bărbaţi şi 72 de femei stau în paturi amărâte, aşteptându-şi
sfârşitul. Aceşti
oameni
sunt produsul
acestui oraş suprapopulat, în care cu greu se mai
îngrijeşte cineva de altcineva. Unii au venit din spitale,
trebuind să elibereze patul deşi erau pe moarte, pentru alţii care însă au şansă să fie trataţi şi salvaţi. Alţii vin
din rândul miilor de persoane ce trăiesc pe străzi. De muncă se găseşte
cu greu, iar
cerşitul nu merge bine. Oameni ca aceştia mor anonimi. Pe vremuri,
nişte camioane îi ridicau şi îi aruncau apoi într-un
râu, braţ al Gangelui.
Dar în 1952, Maica Tereza a luat o casă, ce
fusese folosită ca adăpost pentru pelerinii hinduşi, şi a amenajat-o pentru
muribunzi. A fost, se spune, o mare nemulţumire din partea hinduşilor, dar
Maica Tereza, cu tenacitatea ei, a reuşit să o păstreze pentru cei săraci. De atunci,
18.000 de persoane au trecut prin această casă. Dintre aceştia, 8.500 au murit.
Uimitor, însă, că ceilalţi şi-au refăcut forţele şi dorinţa de a trăi.
Ce a făcut-o
pe Maica Tereza să părăsească
confortul pentru acei oameni uitaţi? Înţelegerea şi împlinirea întocmai a
Evangheliei.
