O femeie veni o
data la Sfântul Vincenţiu
Ferreri (1350 – 1419). Acesta era un călugăr dominican. Femeia se plângea de
necazurile pe care le are mereu cu soţul ei:
- Este
aşa de ursuz şi de arţăgos, că nu mai pot să-l suport. E dur şi vorbeşte urât
cu mine. Nu ştiu ce să mă mai fac!
- Mergi
la mănăstirea noastră, şi spune-i fratelui de la poartă să-ţi dea apă din
fântâna mănăstirii. Când vezi că bărbatul tău se apropie de casă, să iei o înghiţitură
din acea apă şi să o ţii cam zece minute în gură.
Femeia
a făcut întocmai cum i s-a spus. Când bărbatul ajungea acasă, se vedea că este
cam indispus şi nerăbdător. Femeia lua imediat o înghiţitură din apa
miraculoasă şi se străduia să o ţină cât mai mult în gură. Bărbatul, deşi încerca ceva ceartă, se potolea imediat, furtuna din
acea seară nu mai avea loc. Şi în fiecare seară, femeia, foarte conştiincioasă,
lua din apa minunată, iar în casă se aşternea liniştea. Bărbatul parcă era
altul, era transformat. Ba chiar o lăuda pentru liniştea şi răbdarea ei.
Fericită
din cale-afară de schimbarea soţului ei, femeie merse în grabă la sfântul
Vincenziu ca să-i mulţumească şi să-i povestească despre minunea întâmplată.
- Nu
apa din fântâna mănăstirii, a spus călugărul, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai
înainte mereu comentai în faţa lui şi îl enervai prin permanente contraziceri. Dar
cu apa în gură, nu ai mai putut vorbi, iar tăcerea ta l-a îmblânzit.
(Şi
astăzi se mai spune în Spania: „Bea din apa Sfântului Vincenţiu!”)
