Iată scrisoarea pe care o mamă
creştină o scrie unei prietene din copilărie în ziua în care fiul ei a celebrat
prima Sfântă Liturghie:
„Draga mea, binecuvântează
pe Dumnezeu împreună cu mine pentru că sunt mama unui preot!...
Ţi-am scris acum 25 de ani, când
Dumnezeu mi-a dăruit acest copil... Adu-ţi aminte ce nebună eram de
fericire!... Îl simţeam că trăieşte în mine; îmi întindeam mâinile spre el, îl
prindeam de gât ca şi cum aş fi voit să mă conving că într-adevăr îl am.
Ah, dar câtă deosebire între bucuria
de atunci şi cea de acum... care umple într-adevăr inima de un sentiment nou de
bucurie. Astăzi sunt mama unui preot!... Ce să-ţi spun despre ceremonia de ieri,
atunci când am fost de faţă la hirotonirea fiului meu?
Am fost acolo, dar n-am văzut pe
nimeni altcineva decât pe el, el care îngenunchea, el care era cu faţa culcat
la pământ, el care se ridica, el care se întorcea recules de la episcop, care
i-a pus mâinile pe cap.
El, preotul meu... Şi azi dimineaţă
a celebrat Sfânta Liturghie în capeluţa unei mănăstiri. Chipul lui înalt, părul
său negru, gravitatea mişcărilor lui, totul îl făcea maiestuos...
Eu
eram lângă altar. Nu mă mişcam deloc, simţurile mele adormiseră. La un moment
dat mi-am dat seama că cineva se apleacă asupra sfintei hostii...
Nu mă rugam, sau, cel puţin, nu ştiu
cum s-ar putea numi ceea ce făceam... e extazul unei mame creştine. Spuneam
doar atât: Mulţumesc, Doamne! Acest fiu
este al meu, dar de acum nu-mi mai aparţine: este al tău. Apără-l chiar şi de
umbra păcatului. El este sarea pământului; nu permite ca el să se strice!...Dumnezeul
meu, te iubesc şi-l iubesc şi pe el!".
Când
a sosit clipa Sfintei Împărtăşanii, m-am ridicat şi m-am dus la altar...
Sărmanul meu fiu, când s-a întors spre mine şi a rostit rugăciunile dinainte de
împărtăşanie, am simţit cum cuvintele i se opreau în gât de emoţie şi aproape
că nu mai putea spune... apoi s-a apropiat de mine... Dumnezeu însuşi venea la
mine, adus de... fiul meu... Ce momente! Ele nu se pot descrie niciodată! Ce
unire!
Dumnezeu!... un preot... şi eu!... Şi eu oare mă mai rugam?
Într-adevăr, nu ştiu. O pace pe care
nu şi-o poate închipui nimeni mi-a cuprins întreaga fiinţă şi am început să
plâng de bucurie şi de recunoştinţă şi spuneam în şoaptă: Dumnezeul meu!...Fiul
meu!...
Scumpa mea, sunt fericită! Să nu mă
compătimeşti niciodată!...
Am avut şi zile fericite în viaţa
mea, dar aceasta din urmă e cea mai frumoasă dintre toate pentru că - a spune
aşa - grijile acestei lumi nu aveau nici o parte amestecată într-însa. La
revedere! Nu mai pot să scriu... Lacrimile nu se mai opresc şi-mi pătează
scrisoarea... dar sunt mulţumită: sunt lacrimi de fericire!...”.
